SCRISOARE ALEXANDRU VLAHUTA, SEMNATA SI DATATA ,1900

STARE  BUNA

ORIGINALA 100%.

DATATA - 7 IULIE 1889, PIPIRIG, JUDETUL NEAMT.

NR FILE - 1.

SCRISA PE O SINGURA PARTE.

FORMAT- JUMATATE A4.

Alexandru Vlahuţă

Alexandru Vlahuţă (5 septembrie 1859, Pleşeşti, azi Alexandru Vlahuţă, judeţul Vaslui - 19 noiembrie 1919, Bucureşti) - poet, prozator şi publicist. Cu o copilărie ingrată, minată de boală, Vlahuţă, fiul Ecaterinei (născută Petrescu) şi al lui Neculai Vlahuţă, mic proprietar, trece pragul şcolii cu o întârziere de 2 ani. La Bârlad face clasele primare din 1867, apoi din 1871 Liceul „Gh. Roşca Codreanu”, absolvit în 1878. În anul următor îşi ia bacalaureatul la Bucureşti, înscriindu-se la Facultatea de Drept, pe care nu avea să o termine. Profesor, din 1879, la Gimnaziul „Ienăchiţă Văcărescu” din Târgovişte, obţine o catedră şi la şcoala de la Mănăstirea Dealu (1880-1883). Problemele învăţământului nu-l lasă indiferent, şi publică diferite articole în care combate dogmatismul şi formalismul din metodele de predare, ca şi defectuoasa alcătuire a unor manuale şcolare; în 1902 va scoate împreună cu George Coşbuc o carte de citire destinată şcolilor secundare şi profesionale, înscris în Baroul Târgovişte (1882) cu o diplomă cumpărată, întrucât nu avea licenţa în drept, pledează de câteva ori, dar fără mare succes.

Timp de patru luni, în 1883, se găseşte la Galaţi, unde publică articole şi schiţe în ziarul „Galaţii”. De catedră se desparte târziu, în 1893. Până atunci, mutându-se la Bucureşti, mai predă la Şcoala Normală a Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român, în locul lui Ioan Slavici (1884-1885), la pensionul Elenei Miller-Verghy, este o vreme (de la sfârşitul lui 1885) meditator la Liceul „Vasile Alecsandri” al lui Ştefan Vellescu, apoi profesor la Azilul „Elena Doamna” şi la Liceul „Sf. Gheorghe”, condus de Anghel Demetriescu. În 1888, la propunerea lui Titu Maiorescu, e numit revizor şcolar pentru judeţele Prahova şi Buzău. A mai îndeplinit şi alte funcţii: corector la „Analele parlamentare” (1892-1896), secretar al Comisiei industriale de pe lângă Ministerul Domeniilor, şef de birou la acelaşi minister, referendar la Casa Şcoalelor (1901). În 1907 se afla la conducerea Muzeului Pedagogic al Casei Şcoalelor. A călătorit în câteva rânduri la Constantinopol, Paris, în Italia şi în Norvegia. Propus de Iosif Vulcan, în 1893 este primit membru corespondent al Academiei Române, însă refuză. A fost ales, în 1948, membru de onoare post-mortem.

Vlahuţă a manifestat înclinaţii literare de pe când era elev la liceu şi trimitea versuri la „Convorbiri literare”, unde va colabora între 1878 şi 1885. În 1879 i se publică un articol (Banul) în ziarul târgoviştean „Dâmboviţa”, iar în anul următor îi apar câteva poezii în „Lira română”. Publicistica lui, nu numai literară, e cu largheţe risipită prin revistele şi ziarele timpului, chiar şi în cele mai puţin notorii. A semnat, astfel, în „Convorbiri literare”, „România liberă” (1883-1885, 1889, unde face parte şi din redacţie), „Epoca”, „Lupta”, „Epoca ilustrată”, „Lupta literară”, „Familia”, „Revista nouă” (1887-1890, unde este şi redactor), „Timpul”, „Naţionalul”, „Calendar pentru toţi românii”, „Săptămâna ilustrată”, „Literatură şi ştiinţă”, „Constituţionalul”, „Adevărul”, „Eminescu”, „Povestea vorbei”, „Gazeta săteanului”, „România jună”, „Revista poporului”, „Pagini literare”, „Calendarul Minerva”, „Generaţia nouă”, „Literatură şi artă română”, „Scena”, „Viaţa românească”, „Universul”, „Luceafărul”, „Tribuna poporului”, „Flacăra”, „Şcolarii”, „Neamul românesc”, „România”, „Drum drept” „Lumea” şi „Drapelul”. În perioada târgovişteană a făcut parte din comitetul de redacţie al gazetei locale „Armonia”.

Împreună cu Alceu Urechia a întemeiat revista „Vieaţa” (1893), iar cu George Coşbuc a scos revista „Sămănătorul” (1901). Din 1916 conduce săptămânalul „Scriitorii români”. Asociat cu I. Al. Brătescu-Voineşti dirijează ziarul „Dacia” (1918), iar din însărcinarea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice face să apară „Lamura” (1919). Lăsând la o parte iniţialele şi prescurtările numelui, pseudonimele lui Vlahuţă sunt numeroase: Ada, Alecu, L. Ascar, Ave, I. Baltă, Baltazar, Decor, Jehovah, Lupu (Lup), Lupan, Mamilis, Minuzio, Mirmidon, Neagoe, Plivitor, Radu (Rad), Rareş, Sandu, Selişteanu, Spic, Stanca, Vale, Vlahul şi Vluzzo. Debutul editorial se produce cu volumul Nuvele (1886), urmat de placheta Poezii (1887). Şi-a strâns versurile şi în cărţile Poezii vechi şi nouă (1894), Poezii (1899), Poezii (1909) şi Poezii (1915; Marele Premiu al Academiei Române). A tradus din Francois Coppee, Alfred de Musset şi Ada Negri.

Imaginea lui Vlahuţă din ultimii ani ai vieţii este a unui om de mare omenie, generos şi modest, sfătuitor al tinerilor aspiranţi la gloria literară. El are acum autoritatea unui adevărat mentor. Cât priveşte propria creaţie, aceasta a depins dintotdeauna de felurite înrâuriri. O primă perioadă, de un decepţionism apăsător, dezvăluie o sensibilitate exacerbată, dar mai ales frecventarea asiduă a poeziei eminesciene. Va urma o fază de acerbă critică socială, semn că răzmeriţele ţărăneşti din 1888, mişcarea socialistă, ca şi activitatea lui Constantin Dobrogeanu-Gherea impresionaseră firea receptivă a scriitorului. Ieşit din mreaja pesimismului, el evoluează treptat spre un umanitarism vag, cu elanuri idealiste şi infiltraţii mistice - credinţa unui cărturar bătrân, cumpătat şi evlavios. Simpatia lui se îndreaptă spre ţăranul obidit (Socoteala, La arie) şi spre intelectualul cu iluziile spulberate. Dar compasiunea şi înduioşarea se preschimbă în sarcasm şi vehemenţă (poezia 1907) când vine vorba de instituţiile vremii, de la monarhie (pamfletul Auri sacra fames), justiţie, şcoală până la armată, cu ororile ei.

Modul critic al lui Vlahuţă este pamfletul, care poate lua forma alegoriei, şi mai ales portretul satiric, şarja fină şi muşcătoare (Profiluri, Dincă C. Buleandră, Câţiva paraziţi). Fire blajină, scriitorului îi repugnă violenţa, revoluţia i se pare dezagreabilă, aşa încât, utopic, el predică, în spirit creştin, iubirea între fraţi, împăcarea între clase. De altfel, devine un teoretician al sămănătorismului: scriitorul se cuvine să fie un semănător de idealuri, un apostol, luminător al neamului; ameliorările ar urma să se realizeze de la sine, printr-o mai bună instrucţie culturală a poporului şi prin concursul binevoitor al boierimii. De pe la finele primului deceniu al secolului al XX-lea, ideile lui îşi adaugă elemente noi, poporaniste. Oraşul îi apare ca un loc de pierzanie, cu o influenţă dizolvantă asupra moravurilor bune şi curate de la ţară.

Pentru a contracara o asemenea acţiune, recomandă, naiv şi ineficient, o administraţie însufleţită de porniri cinstite, un învăţător destoinic, un preot cucernic (Cărţi pentru popor). Suferinţa nu trebuie să ducă la revoltă, ci să fie îndurată cu resemnare stoică, în tăcere şi cu nădejdea că, existând fără doar şi poate o dreptate, o justiţie implacabilă (Dreptate, Există o dreptate), binele are să învingă în cele din urmă. Idealismului moral al lui Vlahuţă i se adaugă o însufleţire patriotică, exprimată în manieră retorică. Dacă nu concepe arta ca pe o armă, în schimb, sub înrâurirea lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, el va susţine în paginile revistei „Literatură şi ştiinţă” arta cu tendinţă. Literatura exprimă o stare socială, arta e un produs al mediului, de aceea artistul nu poate să escamoteze în opera lui frământările de zi cu zi, durerile şi aspiraţiile celor mulţi.

În conferinţa Curentul Eminescu şi o poezie nouă (1892), ca şi în poezia Unde ni sunt visătorii?..., scriitorii sunt chemaţi să renunţe la masca jalnică, pesimistă, şi în locul durerilor personale, de multe ori închipuite, să se inspire din viaţa adevărată, cu bucuriile şi necazurile ei, să cânte o lume mai bună. Şi totuşi, în „Vieaţa”, în replică la conferinţa lui Anton Bacalbaşa Arta pentru artă, acelaşi Vlahuţă se declară ritos pentru arta pură. De aici, o polemică deschisă cu socialiştii (intrată în volumul Un an de luptă, 1895), care avea să degenereze, mergând până la unele ieşiri xenofobe. La mijloc era însă o neînţelegere, anume confuzia între teză şi tendinţă. Scriitorul, chiar dacă şi-a însuşit teoria maioresciană a „formei fără fond” (Spoială şi funcţionarism etc.), nu a fost un adept al esteticii junimiste.

Opera lui e, cu cele mai bune intenţii, tendenţioasă atât în latura socială, moral-educativă, cât şi în cea sentimentală, umanitară. În conferinţa despre „curentul Eminescu”, ca şi în Onestitatea în artă, publicistul mai discută, sub influenţa lui H. Taine, noţiuni ca rasă, mediu, ereditate sau despre „coloarea dominantă” a operei. În altă ordine, invocă principiul tipizării, al selecţiei şi prelucrării artistice. După el, „arta corectează natura”, nu o copiază mecanic. Opera are o finalitate estetică şi etică. Frumosul fiind o emanaţie a binelui, „puterea creatoare” în artă ar putea fi o formă a iubirii. Se simte aici şi influenţa lui J.M. Guyau. Până a fi cuprins de vraja liricii eminesciene, Vlahuţă a făcut compuneri uşoare, în maniera lui Vasile Alecsandri, a lui Dimitrie Bolintineanu sau a poeziei populare. Zelator al lui Eminescu, al cărui cult îl păstrează cu pioşenie o viaţă întreagă, avea să imite ca un îndrăgostit gesticulaţia şi rostirea eminesciană.

 Dar înclinaţia lui este spre poezia didactică. Teme ca dragostea, viaţa şi moartea, credinţa în Dumnezeu nu sunt altceva decât nişte tirade de o anume emfază a meditaţiei, într-o punere în scenă de efect (La icoană, Din prag). Cu o alură teatrală, poetul monologhează despre rosturile vieţii şi ale morţii (Din prag), acum încrezător în divinitate, mai încolo renegând-o, ca din nou să se pocăiască. Primele lui stihuri mărturisesc o adâncă descurajare, venită din melancolia eminesciană, dar şi din propriile decepţii. Întreaga lui literatură va capătă un tonus optimist după 1887. Dispoziţia satirică rămâne însă constantă. Vlahuţă creionează, în versuri săltăreţe, cu tentă de pamflet şi caricatură, o tipologie care include politicianul venal, pe arivist şi cartofor, pe trubadurul pesimist. Critica socială culminează cu incendiara 1907. Mai reuşită e lirica intimistă, graţioasă şi delicată. La fel, sonetele, concentrate şi lipsite de retorism. Cu un lirism în deficit, prea cerebrală, poezia este a unui eminescianizant priceput în dramatizarea sentimentelor, bun psiholog, dar cu o irepresibilă pornire didacticistă, cu resorturi etice.

Între proza şi publicistica lui Vlahuţă există un flux continuu de teme şi atitudini. Scriitorul nu e, în fond, un imaginativ, uneori nu are altă sursă decât aceea a observaţiei directe. La fel ca jurnalistul, consemnează datele pe care i le oferă realitatea, însoţindu-le cu un comentariu satiric sau transpunându-le în registru psihologic (până prin 1894) ori prelucrându-le în spirit tezist, moralizator (după 1900). Aşa se explică interesul pentru „documentele omeneşti” (care pot să încorporeze cazuri rare, patologice), pentru vieţi nevinovate, pecetluite de un destin ingrat (prostituata, copiii orfani etc.), pentru aspecte întunecate din viaţa ţărănimii. Ceea ce rezultă sunt „icoane şterse” (Icoane şterse, 1895), „file rupte” (File rupte, 1909), secvenţe şi instantanee surprinse „din goana vieţii” (Din goana vieţii, 1892). O notă aparte fac amintirile, cu nostalgia duioasă a copilăriei (Un Crăciun, Mogâldea etc.). Proza are un caracter reflexiv, liric şi confesiv. Sentimentale, chiar melodramatice, într-o atmosferă sumbră la început, schiţele şi nuvelele câştigă treptat sub raportul realismului, adăugându-şi energice note pamfletare şi protestatare. După 1900 Vlahuţă scrie mai anevoie, preferând să-şi fixeze impresiile în epistole sau în carnete de însemnări zilnice. Meditaţia etică e predominantă.

Regresiunea în timp, desconsiderată până prin 1895, intră acum în preocupările scriitorului, care îşi încearcă pana şi într-o evocare istorică, Din trecutul nostru (1908). Vlahuţă e o natură înclinată spre introspecţie şi speculaţia de idei. Scrisul său, în care se răsfaţă analizele psihologice, capătă o formulare sentenţioasă, intercalându-şi maxime şi reflecţii morale. Ambiţia naratorului e de a crea tipuri, dar în tiparele pe care le concepe nu e loc decât pentru o definiţie generală şi cam sumară, care văduveste personajul de individualitate. Cu toate acestea, figuri noi pentru literatura noastră, destinate unei lungi cariere, precum învinsul (Radu Munteanu, Coriolan), inadaptabil (Dan), parvenitul şi paraziţii sociali, boierul patriarhal, se consacră mai întâi prin opera lui. Astfel, Dan, personajul care dă titlul romanului de mare răsunet la vremea publicării (1894), ar fi, după formularea lui Gherea, însuşită de Vlahuţă, „proletarul intelectual”, visătorul generos, însă abulic şi egocentric, în cele din urmă înfrânt, dezamăgit în viaţa conjugală, dar mai ales incapabil să biruie împrejurările sociale potrivnice. Sfârşitul lui Dan, care înnebuneşte, asemănător cu al lui Eminescu, reflectă în intenţia prozatorului destinul tragic al artistului. Dan rămâne şi unul din primele romane psihologice la noi.

Autor cu o bună intuiţie a cuvântului, Vlahuţă este şi un exponent al realismului pitoresc şi liric. România pitorească (1901, Premiul Academiei Române) e un jurnal de călătorie de un lirism abundent, înecat într-o pletoră de metafore şi alegorii convenţionale care risipesc liniile peisajului descris, dându-i uneori contururi ireale. Contemplând pământul ţării „sfinţit de jertfe mari”, cu inima plină de mândrie pentru un trecut glorios, peregrinul invocă fapte strălucite din istoria neamului, legende şi obiceiuri, aducând un elogiu ţăranului român. În monografia lirică Pictorul N.I. Grigorescu (1910), el face o reconstituire exaltată a universului picturii lui Nicolae Grigorescu. De altfel, în critica de artă propriu-zisă, practicată la „Universul”, Vlahuţă nu probează un gust deosebit. A prefaţat numeroase volume aparţinând lui Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu, prietenilor săi I.L. Caragiale şi Barbu Delavrancea, lui Traian Demetrescu, Th. D. Speranţia şi Alceu Urechia. Plănuia o monografie despre Caragiale, întemeiată pe corespondenţa acestuia. Avea de gând să scrie partea a doua a romanului Dan şi începuse o dramă în versuri, Vlad Ţepeş, din care un fragment s-a publicat în „Flacăra” (1914).

Opera literară

• Nuvele, Bucureşti, 1886;

• Poezii, Bucureşti, 1887; ediţia II, Bucureşti, 1892;

• Curentul Eminescu şi o poezie nouă, Bucureşti, 1892;

• Din goana vieţii, Bucureşti, 1892; ediţia III, Bucureşti, 1893;

• Nuvele, Iaşi, 1893;

• Dan, Bucureşti, 1894; ediţiile I-II, Bucureşti, 1896;

• Poezii vechi şi nouă, Bucureşti, 1894;

• Icoane şterse, Bucureşti, 1895;

• Un an de luptă, Bucureşti, 1895;

• Iubire, Bucureşti, 1896;

• În vâltoare, Târgu Jiu, 1896; ediţia II, Bucureşti, 1901;

• Clipe de linişte, Bucureşti, 1899;

• Poezii, Bucureşti, 1899;

• România pitorească, Bucureşti, 1901; ediţia (La Roumanie pitoresque), traducere de Mărgărita Miller-Verghy, Bucureşti, 1903;

• Din durerile lumii, Bucureşti, 1908;

• Din trecutul nostru, Bucureşti, 1908;

• File rupte, Bucureşti, 1909;

• Poezii, Bucureşti, 1909;

• Pictorul N.I. Grigorescu, Bucureşti, 1910; ediţia (N.I. Grigoresco), traducere de Leo Bachelin, Bucureşti, 1911;

• La gura sobei, Bucureşti, 1911;

• Dreptate, Bucureşti, 1914;

• Poezii, Bucureşti, 1915;

• Iubire, Bucureşti, 1919.

SURSA - CRISPEDIA.RO