Diderot Calugarita,Alcalay,Veche

Autor: Denis Diderot

An publicare: ?

Nr. Pagini: 176

Limba: romana

Editura Alcalay

Starea cartii: buna

Călugărița lui Denis Diderot, roman social, roman-memoriu considerat azi unul dintre marile romane ale secolului al XVIII-lea, este povestea unei adolescente de 16 ani pe care părinții o obligă să intre-n mânăstire. Neavând deloc vocație religioasă însă, Suzanne, personajul principal, va încerca în mod repetat să părăsească lumea închisă a mânăstirilor, și pe măsură ce firul narațiunii avansează, înțelegem, alături de copilă, situația complexă care a dus-o implacabil printre călugărițe. Ea își va scrie memoriile în care descrie pățaniile prin care trece în diversele mânăstiri în care s-a aflat la un moment sau altul, ocazie pentru autor de a ne zugrăvi portretul acestora. La un moment dat, ea declară bine-făcătorului ei :

<<Urăsc viața solitară, simt cu toată ființa mea c-o urăsc, și simt c-o voi urâ câte zile voi avea. Nu voi reuși să ma conformez tuturor acestor nimicuri care fac viața unei pustnice: sunt toate un țesut de puerilități pe care le disprețuiesc. Mi-aș fi schimbat deja optica, dacă aș fi putut s-o fac! Mi-am impus de sute de ori să reușesc să fiu precum celelalte, însă n-am reușit… I-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea imbecilitatea voioasă a colegelor mele; n-am obtinut-o, și nu mi-o va acorda vreodată: am făcut totul strâmb și am zis totul prost. Lipsa de vocație se ivește din fiece acțiunea a mea, se vede asta cu ochiul liber. Insult în fiece moment viața monastică prin doar prezența mea într-o mânăstire. Lipsa mea de vocație e numită însă "orgoliu" și sunt umilită de colege pentru asta. Greșelile și pedepsele se țin lanț, iar zilele mele trec măsurând din ochi înălțimea zidurilor.>> [aici e necesar citatul din ediția românească; cel de mai sus este o traducere dintr-o ediție în limba originală]

Povestea poveștii însă are și ea farmecul ei, și merită cu siguranță a fi cunoscută, ideal chiar înainte de a proceda la lectura romanului: Intr-o seară de vară târzie a anului 1760, literatul baron Melchior von Grimm (cel care a înfiintat și condus "Correspondance littéraire") își vizitează amicul francez pentru a afla ultimele noutăți din saloanele pariziene. Îl găsește plângând la masa de scris și îl întreabă surprins ce s-a întâmplat. Filozoful răspunde astfel: "Il y a que je me désole d’un conte que je me fais!" ("Mă-ntristez de ce scriu").

Ironia destinului este că exact ceea ce s-a vrut inițial o glumă colectivă, o farsă a unor literați parizieni ce viza un nobil (marchizul De Croismare), avea să sfârșească ca serios roman epistolar în toată regula. Pe scurt, povestea este asta: Marchizul, care era un obișnuit al diverselor saloane pariziene, decide să se retragă prin 1759 la castelul său din Caen. Amicii săi apropiați decid să intervină pentru a-l readuce la viața mondenă a capitalei, unde considerau ei că-i e locul, și pentru asta speculează o afacere juridică în care nobilul se implicase cu toată influența de care dispunea, anume un proces care făcuse deja să curgă multă cerneală în acei ani, și care era chemat să hotărască dacă unei tinere călugărițe i se poate accepta ruperea legământului monastic ("mariajul" său cu Hristos) sau nu............