Specificatii
1941, Adeverință Catedrala Romano-Catolică Sf. Iosif, Buc.,
olograf, J. Schubert Joseph Schubert s-a născut la București în
data de 6 iulie 1890, din părinți de origine germană. A studiat în
seminarul arhiepiscopal din București și la Universitatea din
Innsbruck, unde a fost sfințit preot romano-catolic în data de 15
iulie 1916. A activat în diferite parohii: paroh de
Popești-Leordeni (1919-1924) etc. Pr. Joseph Schubert a îndeplinit
în perioada 1932-1951 funcția de preot-paroh al Catedralei „Sf.
Iosif” din București. Ulterior este numit canonic mitropolitan. S-a
remarcat ca un preot înțelept și sfânt, extrem de activ în Acțiunea
Catolică și în centrele de instrucție catehetică din București. Tot
la București a fondat centre de asistență socială pentru săraci,
precum și revista „Buletinul Parohial”. A fost consacrat în
Catedrala „Sf. Iosif” din București, în calitate de episcop titular
de Ceramussa, la 26 iunie 1950, de către arhiepiscopul Gerald
Patrick Aloysius O'Hara, pro-nunțiu apostolic în România. În mai
1950 guvernul comunist îi fixase arhiepiscopului Alexandru Cisar de
București domiciliul obligatoriu la Mănăstirea franciscană din
Orăștie. Pentru foarte puțin timp, la conducerea Arhiepiscopiei de
București a urmat ca administrator apostolic monseniorul Iosif
Schubert, episcop consacrat clandestin, parohul Catedralei „Sfântul
Iosif”, care a fost arestat ulterior și, împreună cu el, toți
urmașii desemnați de el: Hieronymus Menges, Mathias Pojar, Johann
Baltheiser și Xaveriu Heider. Episcopul Joseph Schubert l-a
consacrat, în capela de botez a Catedralei Romano-Catolice „Sf.
Iosif” din București, în clandestinitate, pe Alexandru Todea
(viitor cardinal) - în calitate de episcop greco-catolic titular de
Caesaropolis, în noaptea de 19 noiembrie 1950. Șeful Securității,
generalul Gheorghe Pintilie, stabilise ca episcopul clandestin
Iosif Schubert și alți clerici să fie arestați deja pe data de 18
decembrie 1950; într-un raport al Securității se evidențiază că
„totuși nu s-a trecut la reținerea lor, întrucât nu exista material
suficient pentru a putea trece la cercetare”. Astfel s-au luat
măsuri de către Direcția a 3-a să se strângă material suficient, ca
să poată să fie reținuți și cercetați toți. Lui i se atribuise
rolul unei „cârtițe” a Vaticanului în România, după ce Nunțiatura
Apostolică în România fusese închisă, iar ultimul diplomat silit să
părăsească țara, la 5 iulie 1950. A fost arestat în ziua de 17
februarie 1951. A fost judecat în lotul „spionilor Vaticanului”,
alături de episcopii Augustin Pacha și Adalbert Boroș și de alți
preoți și a fost condamnat la închisoare pe viață. A efectuat 14
ani de închisoare, trecând prin închisorile de la Sighet, Oradea
(1954-1956), Aiud, Pitești (1957-1960), Dej și Gherla, fiind
eliberat printre ultimii deținuți, la 4 august 1964. Nu i s-a
permis să se întoarcă la București, iar următorii 5 ani a avut
domiciliul obligatoriu la Timișul de Sus. Episcopul clandestin
Iosif Schubert a trăit cu domiciliu obligatoriu în localitatea
Timișul de Sus, fiind dezamăgit și nemulțumit de linia Vaticanului
și de lipsa unor semnale concrete de solidarizare din partea
Sfântului Scaun. În opinia lui Stehle, cazul Schubert este un
exemplu concludent pentru ceea ce s-ar putea numi „lipsa de acțiune
a Vaticanului”. În timp ce Francisc Augustin, aflat de facto la
conducerea Arhidiecezei de București, descria situația
catolicismului din România comunistă în cele mai roze culori,
Schubert refuza orice contact cu oficialitățile catolice agreate de
regim. Modificarea și flexibilizarea politicii Vaticanului față de
Blocul Răsăritean, după ce liderul sovietic Nikita Hrușciov,
succesorul lui Stalin, începuse să promoveze ideea „coexistenței
pașnice” a blocurilor, a avut loc în timpul pontificatelor papilor
Ioan al XXIII-lea și Paul al VI-lea. Aceștia au mizat pe dialogul
diplomatic, sperând ca astfel se vor crea facilități practice
pentru o viață religioasă catolică și pentru normalizarea
activității pastorale în statele comuniste. După ce Vaticanul a
renunțat la excomunicarea comuniștilor și a simpatizanților lor
(inclusiv a celor din rândurile clerului), martirii supravietuițori
au devenit personaje stingheritoare pentru noua politică. Ca
exemplu semnificativ pentru această evoluție, este de menținat
cazul Schubert, care, la sfârșitul anilor 1960 a primit un pașaport
de plecare definitivă din România. Episcopul Joseph Schubert, după
o lungă detențiune, a fost răscumpărat de Biserica Catolică din
Germania și a părăsit România. Înainte de plecare, episcopul Márton
Áron de Alba Iulia l-a sfătuit să plece cât mai curând la Roma,
pentru a-l informa pe papa Paul al VI-lea despre situația
catolicilor din România. Episcopul Schubert a primit sfatul ca pe o
mare datorie de conștiință. La 24 ianuarie 1969, deja foarte
bolnav, a plecat din România la München. În data de 8 februarie a
ajuns la Roma. Acolo s-a întâlnit cu episcopul greco-catolic Vasile
Cristea, cu monseniorul Pamfil Cârnațiu de la Secretariatul de Stat
al Sfântului Scaun, cu nunțiul extraordinar Agostino Casaroli, cu
monseniorul Giusseppe Chelli și alte personalități ale Curiei
Romane, cărora le-a făcut o amplă și amănunțită descriere a
situației, cu oprire specială asupra Bisericii Române Unite.
Urmărea cu tot dinadinsul să poată vorbi personal cu papa Paul al
VI-lea. În 19 februarie 1969 s-a prezentat la audiența publică,
ocazie cu care papa s-a interesat de soarta lui și i-a fixat
audiență particulară pentru 22 februarie. Audiența a durat 45 de
minute. El l-a rugat stăruitor pe papă ca sub nici un motiv să nu-i
uite pe greco-catolicii din România și Biserica Română Unită, căci
ar fi o gravă eroare istorică pentru care posteritatea ar acuza
Sfântul Scaun cu mare asprime. Totodată l-a rugat, ca recompensă și
încurajare, să-i promoveze pe episcopul Iuliu Hossu din Biserica
Română Unită cu Roma, Greco-Catolică și pe Márton Áron din Biserica
Romano-Catolică, drept cardinali. Papa i-a exprimat episcopului
Schubert recunoștință, mulțumiri și omagii pentru fidelitatea în
credința catolică și multă mângâiere pentru a putea suporta boala
și oboseala. S-a întors în Germania, unde a murit în data de 4
aprilie 1969. A fost înmormântat în cripta episcopilor din Domul
din München, slujba funerară celebrând-o cardinalul german Julius
Döpfner.