4 caiete manuscris, 4 nuvele ale lui Ghita Radulescu ( Archibald ), Porcii, 1915

D2. Cele 4 caiete au un total de 90 foi scrise pe prima pagina, foile fiind numerotate, continand 4 nuvele complete. In imaginile urmatoare sunt reproduse integral toate paginile caietelor si semnaturile. Pret pentru intreg lotul.Mai jos reproduc articolul lui Pamfil Seicaru despre ziaristul Ghita Radulescu, care publica cele 3 volume Porcii, sub pseudonimul Archibald. ARCHIBALD, UN MARE ZIARIST ROMÂN, PE NEDREPT UITAT Sub pseudonimul Archibald, gazetarul de mare talent Ghiţă Rădulescu s-a făcut cunoscut în presa românească. Născut în 1854, el a fost coleg de redacţie la ziarul „Timpul” cu Mihai Eminescu, Ioan Slavici, I.L. Caragiale. În 1890 a fost redactor la „Epoca”, împreună cu Barbu Delavrancea, I.L. Caragiale, Al. Antemireanu. În lungul carierei lui de gazetar, Archibald a rămas fidel convingerilor lui conservatoare. Articolele lui de o vervă îndrăcită, satirice, muşcătoare, totdeauna de o corectă formă literară, i-au dat un prestigiu în presa timpului. În 1913, după campania din Bulgaria, Archibald a publicat o serie de impresii, depăşind impresiile grăbite de gazetar, care relevau un autentic talent de scriitor. Critica din acea epocă a remarcat, sub forma satirică, sub ironia corozivă, un poet rătăcit în gazetărie. Cariera lui de gazetar s-a încheiat în 1916. Rămas la Bucureşti, a asistat la intrarea trupelor germane, fiind martor îndurerat al ocupaţiei. În 1922, a publicat „Porcii”, carte în care a concentrat atît impresiile, cît şi revolta înăbuşită din acei 2 ani de ocupaţie. Este una dintre cele mai dureroase mărturisiri, a unei violente reacţii contra abdicărilor demnităţii, făcute de un scriitor de talent. Mă gîndesc adeseori la viitorul Archibald, care îi va denunţa pe Porcii ocupaţiei ruseşti, la paginile scrise cu durere şi revoltă de cine ştie ce scriitor care, astăzi, stă ascuns, din demnitate, în massa anonimă a celor care îndură consecinţele tragice ale dementului act din 23 august 1944. După 1919, Archibald nu a mai colaborat la nici un ziar. Trăia retras, găsind consolare izolării în care se complăcea, în evocarea anilor de intensă activitate desfăşurată în presa României. L-am cunoscut în 1924, cu prilejul unei adunări a Sindicatului ziariştilor. Avea 70 de ani, era de o vervă tinerească, nu se resimţea de povara anilor, cu o înfăţişare de podgorean chiabur. Păstra încă sprinteneala inteligenţei, vioiciunea replicii şi verbul muşcător din vremurile lui de glorie. În 1926, a publicat ,,Ce am văzut în România Mică”, scriere care a trecut neobservată, deşi merita o atentă preţuire. Nu era numai o simplă povestire a unor întîmplări pline de pitoresc, verva autorului reîmprospătînd nu numai climatul unei epoci, ci şi redarea unor aspecte necunoscute din viaţa intimă a cîtorva scriitori şi oameni politici. Pitorescul unei întîmplări servea doar ca pretext spre a destăinui aspecte neştiute sau insuficient cunoscute din mecanismul intim al creaţiei unui scriitor. Se ştia că pentru I.L. Caragiale scrisul era o mare caznă. Pe cît îi era de mare inventivitatea în vorbă, risipindu-se în nesfîrşite povestiri la o masă cu prieteni, găsind cu uşurinţă cuvîntul potrivit, imaginea care dă viaţă, culoare, tonalitate unei întîmplări, pe atît de anevoios înjgheba o frază cînd trebuia să o aştearnă pe hîrtie. Mi-a povestit poetul D. Karnabatt, nelipsit client la berăria lui Caragiale „Bene bibendi”, ce însemna verva spumoasă a patronului, care se preocupa prea puţin de buna administraţie a consumului „patricienilor”, „mititeilor“, fleicilor. Ore întregi îşi răsfăţa prietenii cu care golea pahare de vin şi bere, povestindu-le tot ce neastîmpărul imaginaţiei lui crease din faptele diverse ale zilei. Un stenograf, notînd născocirile patronului berăriei „Bene bibendi” numai dintr-o zi şi o noapte, ar fi putut alcătui un volum de proză capricioasă, în care satira alterna cu lirismul, humorul şi zeflemeaua, cu seriozitatea aproape dramatică. Într-o noapte, D. Karnabatt, ascultîndu-l pe Caragiale, a avut buna inspiraţie să noteze tot ceea ce spunea. Cu coada ochiului, patronul berăriei îl spiona şi, la urmă, îl întrebă: „Ce faci mă, Karnabattule? Tot mîzgăleşti răbdătoarea foaie de hîrtie ca şi cînd ai nota ce povestesc. Sînt taclale ca să ne trecem de urît. Să nu te împingă păcatul să faci pe spionul, că praful se alege de tine. – Îmi scriu articolul, maestre… – Fericit eşti de poţi scrie în hărmălaia berăriei“. Şi, asigurat că nu-l „spionează“ nimeni, şi-a reluat firul povestirii, care se termina, pe la trei dimineaţa, cu „va urma“. Întors acasă, D. Karnabatt a recitit notele, a pus rînduială şi legătură între frînturile de povestirii, iar a doua zi, la „şedinţă”, a dat manuscrisul maestrului. După ce l-a citit cu atenţie, l-a privit uimit: „Mă, bulgarule (Karnabatt era, de origine, turc de la Karinabat), ştii că ai talent de mare povestitor?! Aş jura că e scrisă de mine. Numai că nu-i fraza pieptănată. Ai stofă de scriitor şi nu te-ai stricat la şcoala aiurelii lui Macabronski (adică Macedonski, cu care Caragiale era în mare vrăjmăşie). Vă strică, învăţîndu-vă cum nu trebuie să se scrie. Bravo, îmi place povestirea ta“. D. Karnabatt îi povesti lui Caragiale felul cum notase, cu o seară înainte, tot ce auzise. Mirat, Caragiale nu voia să creadă. „Este o pastişă izbutită, dar nu e de mine povestirea“. Uitase tot ce născocise cu neostenita lui fantezie, „spre a-şi satisface muşteriii“. În fine, cînd Karnabatt a izbutit să-l convingă, Caragiale i s-a adresat foarte serios: „Deci mă asiguri că este de mine. Atunci, dă-mi manuscrisul, şi ţie, ca plată pentru osteneala de caligraf, băutură şi mîncare la discreţie”. Cît se va fi trudit Caragiale să transforme povestirea, să şlefuiască frazele, să cumpănească îndelung fiecare cuvînt, nu ştiu; la sfîrşit, a renunţat la povestire. În evocarea făcută de Archibald, cu titlul ,,Budalele şi Caradalele”, ne redă, cu acea sobrietate mult preţuită de Caragiale, toată truda creaţiei literare a autorului ,,Scrisorii pierdute”. Idealul de perfecţie stilistică – amintind pe Flaubert – îl făcea timid în faţa paginii albe. Se oprea la anumite cuvinte, le înlocuia cu altele, ca, adesea, să revină la cele şterse, dar încadrîndu-le într-o nouă arhitectură a frazei. El singur îşi spunea „moş virgulă”, ironizîndu-şi mania perfecţiei stilului. În capitolul amintit, Archibald, nedespărţit tovarăş, îl evocă, dînd portretului o bogată intensitate de viaţă. Archibald avea darul evocărilor; gazetarul aducea materialul anecdotic, iar scriitorul aşternea literar pe hîrtie ceea ce era demn să fie reţinut de posteritate, spre a da imaginea unei lumi dispărute. O notă apărută în ziare anunţa, în 1929, moartea lui Archibald. Cu el dispărea martorul evenimentelor care s-au succedat în România Mică, între 1875 şi 1914. Un mare gazetar acoperit de uitare!