Adrian Majuru - Bucuresti. Un portret Novecento evolutia orasului imagini 200 il

Autor: Adrian Majuru

Titlu: Bucuresti. Un portret Novecento

Editura: Muzeului Municipiului Bucuresti

An aparitie: 2014

Nr. pagini: 202

Format mare

Hartie de calitate

Tip coperta: Cartonata

200 ilustratii

starea cartii: foarte buna

Descriere: 

București: un portret «Novecento» ‒ Povestea unui secol din 555 de aniversări ‒

Orașele se nasc și mor de mai multe ori cu fi ecare secol. Istoria este precum o hartă a geografi ilor în continuă schimbare. Iar Strada este continentul care s-a modifi cat continuu pe măsura preocupărilor noastre, balansate între idealuri și frustări, împliniri sau eșecuri.

Orașul oriental a aparţinut altor reguli și altor ritmuri de viaţă. Existau peisaje exclusiv masculine, precum și modalităţi de socializare a căror etichetă hrănea o serie întreagă de mitologii și psihologii ale obedienţei. Orașul timpului diluat avea o socializare încătușată rigorilor și cutumelor cum a fost obligativitatea însoţirii fetelor și femeilor dincolo de graniţele gineceului familial.

Orașul modern destramă cu rapiditate atât abuzurile sociale cât și exigenţele de castă dintre sexe. Modernitatea a însemnat și dobândirea spaţiului public de către femei. Ele devin stapâne peste întreaga suită de accesorii care hrănesc acest spaţiu și dau și o altă direcţie socializării, prin apariţia fl irtului, curtoaziei, curtării îndelungate și fi nalizate cel mai ades prin obţinerea consimţământului de logodnă. Toate aceste confruntări, competiţii, pânde și vânători continue, dintre el și ea, au părăsit spaţiul privat pentru a se derula în spaţiul public. Și pentru ca toată această poveste să aibă cât mai multe capitole au fost create labirinturi, refugii, paranteze, forme și culori sociale, care s-au diversifi cat de la o generaţie la alta.

Odată pornit pe traseul schimbării Bucureștiul a fost de nestăvilit.

Orașele sunt în continuă mișcare. Bucureștiul este un oraș care trăiește ambivalent. A avut și foarte mult de suferit dar a știut întotdeauna să-și recâștige liniștea, bucuria de a trăi.

Bucureștiul este orașul vitezelor simultan diferite; este un oraș al spaţiilor culturale diferite, dintr-un început. Pentru că Bucureștiul a fost întodeauna un oraș deschis, accesibil, primitor cu toţi aceia care se afl au în căutarea unei patrii noi. Bucureștiul a fost și continuă să fi e patria multor oameni veniţi din multe zone culturale ale lumii. Și prezenţa acestor oameni, a dorinţei lor de a trăi altfel decât acasă, a făcut din București un oraș de nestăvilit.

Bucureștiul – precum toate așezările lumii cunoscute – are un trecut construit pe două tipuri diferite de cartografi eri istorice. Pe de o parte există o hartă a spaţiului, orizontală, cronologică, înregistrată de istoria clasică prin documentul scris. Iar pe de altă parte avem o hartă umană, verticală, care intersectează cronologia și timpul în sensuri variate. Este cea mai grea perspectivă de abordat, defi nit și comentat, deoarece ea se referă la moduri de viaţă, comportamente, gesturi, preocupări, atitudini, traume colective, care la rândul lor au schimbat spectaculos viaţa oamenilor.

Această călătorie prin secolul XX nu-și propune să detalieze evoluţia societății urbane ci să arate în linii generale, câteva modifi cări de comportament, mod de viață, preocupări, chiar tipul de locuire și ambientare interioară.

Noi cei de astăzi, cu felul în care dorim să locuim, precum și aspiraţia fi ecăruia pentru locuinţa ideală, suntem – cu toate aceste repere, tributari secolului XX, reușitelor sau experimentelor eșuate care s-au produs în ultima sută de ani.

Observăm la scară cronologică, o extensie a secolului al XIX-lea din perspectiva tipului de locuire, cu o schimbare radicală în mediul urban cu precădere, după primul război mondial.

Primul război mondial a determinat și deplasări de populaţie puţin urbanizată către orașele mari iar centrele urbane regionale au absorbit și părţi de populaţie urbană din târguri mai mici. Presiunea demografi că a însemnat apariţia block-hausurilor cum erau numite în epocă. Apar pe suprafeţele vechilor loturi, cu reședinţe înconjurate de grădini sau mici parcuri, imobile cu patru-cinci etaje, pentru a absorbi surplusul de populaţie pe un spaţiu nu foarte generos.

Magistralele anilor ’30 au trecut deja la imobile mai înalte după modelul american. Orașul patriarhal dispare treptat iar gradul sporit de intimitate și confort este diminuat de moda apartamentului. Deși multe dintre apartamente aveau și un spaţiu pentru o eventuală menajeră, cu scară de serviciu, în epocă s-a făcut cu greu trecerea de la un fel de a trăi la altul. Maniera de a trăi vecinătatea s-a modifi cat și ea; vecinul afl at cândva la distanţă de reședinţa ta, de acum te despărţea de el numai un perete și un culoar comun. Aceasta este desigur perspectiva clasei mijlocii deoarece la periferie mulţi proprietari aveau în locuinţele lor de tip vagon chiriași și foloseau cu toţii aceeași curte.

Orașul Novecento va suferi modifi cări dramatice după 1947-1948, alături de modifi cările demografi ce forţate cuprinse în fenomenul naţionalizării locuinţelor și transferul unei populaţii slab sau deloc urbanizate în reședinţe ridicate în câteva generaţii, care și-au schimbat în decursul timpului gustul și dorinţa de a locui altfel. Noii veniţi au tratat cu indiferenţă casele somptuoase primite gratis, neînţelegând nimic din aspiraţia urbană a celor alungaţi, distrugând cu rapiditate o cilvilizaţie urbană construită încă de la începutul secolului al XIX-lea.

Au urmat apoi cartierele muncitorești. Nu mai erau de această dată apartamentele spaţioase ale interbelicului ci suprafeţe care aveau cel mult jumătate din suprafaţa celor dintâi. Într-un cvartal de locuinţe putea fi  mutat un sat întreg sau câteva cătunuri cu chiriași rurali atrași de mirajul orașului, care se industrializa cu rapiditate.

„Omul nou” a fost experimentat și creat apoi în cartierele ridicate la marginea orașelor. Experimentul a debutat la Moscova în anii ’30. Blocurile și apartamentele identice, amestecul de populaţie chiar și pe o scară de bloc cu mai multe apartamente a creat posibilitatea supravegherii în timp, a fi ecărei generaţii care se năștea în cvartal. Apoi eliminarea diferenţelor de arhitectură și de interior a stins treptat puterea individualismului topindu-l într-un colectivism habitual. „Omul nou” obedient, slăbit cultural și lipsit de gustul de a trăi diferit a fost fermentat în micro-raioanele ridicate în București de pildă, încă din anii ’60.

Astăzi, după aproape două decenii de libertate, micro-raioanele tind să devină treptat ghetouri urbane iar tendinţa de a recupera intimitatea răpită la mijlocul secolului trecut a devenit principala aspiraţie a orășenilor. Fuga de la bloc înseamnă respingerea unui model de locuire nedorit. Iar fugarii reprezintă a doua sau a treia generaţie născută și crescută la bloc.

Pentru aceia pentru care situaţia socială nu vine în sprijinul acestei pribegii, există posibilitatea schimbării interioarelor; modifi cările și umanizarea lor este o revenire către un confort tot mai căutat, fapt care certifi că existenţa dorinţei de a trăi altfel.

Interioarele amenajate sumar în cartierele muncitorești sau modifi cate astăzi după dorinţa de confort dovedesc faptul că personalitatea și individualitatea rămân creative și nu pot fi eliminate de experimente sociale și ideologice.