ARH. I.SCRIBAN (dedicatie/semnatura) CURS DE TEOLOGIE MORALA, 1915

STARE FOARTE BUNA

1915

COPERTI CARTONATE

NR PAG:472

DEDICATIE/ SEMNATURA AUTOR

FORMAT- PESTE ABECEDAR

Iuliu Scriban

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Arhimandrit Iuliu Scriban - directorul Seminarului Central din București, 1910

Iuliu Scriban (n. 31 mai 1878, Galați - d. 4 ianuarie 1949, București) a fost un cleric ortodox român, fratele mai mic al lui August Scriban.[1]

A studiat la Seminarul teologic din Galați (1890-1893), la Seminarul „Veniamin” din Iași (1893-1898) și la Facultatea de Teologie din București (1898-1902). Și-a finalizat studiile cu licență în 1903 și doctorat în 1920. În perioada 1904-1909 a fost superior al capelei ortodoxe române din Baden-Baden, timp în care a studiat la Facultatea de Teologie Catolică și Protestantă din Strasbourg și la Facultatea de Filosofie din Heidelberg. A fost rechemat în țară și numit director al Seminarului Central din București (1909-1919). A predat până în 1928 cursurile de istorie bisericească și omiletică, iar mai târziu cursurile de Noul Testament și morală. În perioada 1910-1916 a fost profesor de religie la școlile militare de infanterie și artilerie. În 1924 a fost ridicat la rangul de arhimandrit mitrofor.

A fost profesor de omiletică și pastorală la noua Facultate de Teologie din Chișinău (1928-1941), după care a fost transferat la Catedra de Omiletică și Catehetică a Facultății de Teologie din București (1941-1943).

La 15 august 1941 a fost numit în fruntea Misiunii Ortodoxe cu scopul de a reface viața creștină în Transnistria.[2] Și-a desfășurat activitatea până la 6 noiembrie 1942.[3]

Scriitorul Zaharia Stancu a introdus în romanul picaresc Jocul cu moartea (1962) o referire la un arhimandrit Scriboniu, director al Seminarului Teologic. Tânărul Darie (un alter ego al prozatorului) afirmă că s-a dus să se înscrie la Seminarul Teologic pentru a deveni preot, dar arhimandritul Scriboniu i-a respins cererea din cauză că era șchiop și i-a recomandat să devină slujitor al Diavolului. Acțiunea romanului se petrece în anul 1917, când Seminarul Teologic din București era condus de arhimandritul Iuliu Scriban. Povestea pare inventată cu atât mai mult cu cât arhimandritul Scriboniu este descris ca un preot bătrân, spre deosebire de arhimandritul Scriban care avea doar 39 de ani la momentul în care se petrece acțiunea romanului. „Părintele arhimandrit Scriboniu, (...), avea barba lungă până la brâu și albă ca zahărul, și ochii mici și cuvioși”, scrie Zaharia Stancu.[4]

Pastorul Richard Wurmbrand afirmă în cartea "Cristos pe ulița evreiască", la pagina 43 următoarele: "Niciodată nu-l voi uita pe arhimandritul Scriban, care în timpul celor mai violente persecuții antisemite a fost gata să ne ajute zi și noapte, intervenind pentru noi în nenumărate ocazii. Acest om care fusese rectorul Institutului Teologic și ai cărui foști studenți erau acum preoți în București îi mustra pe aceia care se aflau la conducerea Ministerului Culturii ori de câte ori ne făceau viața greu de trăit și ne numeau jidani. El îi întreba: Așa v-am învățat eu? Oare n-a fost și Iisus un jidan? Și oare n-a fost și Maica Domnului o jidancă?"

O conferinţă a arhimandritului Scriban: “Avem datoria de a ne naşte din nou!”

de Tudor Cires

Cu exact un secol în urmă, la 4 aprilie 1913, sala cea mare a Ateneului Român era plină. Nu, nu era nici un concert, cu George Enescu sau Cella Delavrancea pe scenă! Motivul pentru care se adunase acel public pestriţ al Capitalei, compus din elite intelectuale, aristocraţi, slujbaşi prin ministere, studenţi şi târgoveţi cu o brumă de cultură, motivul – zic – era cu totul altul. Conferenţia Prea Cuvioşia Sa Arhimandritul Iuliu Scriban, directorul Seminarului Central din Capitală. Se apropia şi atunci (ca şi acum) Paştele şi bucureşteanul (parcă mai credincios ieri decât astăzi) s-a strâns de pe străzile răvăşite de ploaie sub cupola Ateneului, pentru a-l asculta pe părintele arhimandrit (unul dintre marii noştri cărturari, în epocă), vorbind despre “Rolul bisericii în viaţa noastră românească”.

Lăsând altora “grija schitului”, ca să parafrazăm versul unui poet, el a coborât în mijlocul mulţimii şi i-a împărtăşit din gândurile şi credinţa sa. Care era rolul bisericii, cu o sută de ani în urmă? “Rolul bisericii creştine e în primul rând afirmarea vieţii”, spunea el. “În dorinţa de a face să se afirme viaţa neamului românesc, noi, preoţii acestui neam, facem azi ceea ce au făcut profeţii Vechiului Testament: arătăm păcatele acestui neam şi-i spunem să se îndrepte, pornind pe calea care-l va duce la o viaţă sigură în viitor. Inima fiecărui individ e întotdeauna plină de el însuşi. Biserica intervine în această stare şi spune: Iubiţi-vă unii pe alţii. Viaţa e iubire; şi de nu vă veţi iubi, nu veţi trăi”.

Surprinzător, poate, pentru unii, astăzi – dar trebuie să vă reamintesc că Iuliu Scriban era un teolog multilateral, nepot al arhiereilor Neofit şi Filaret şi înrudit cu filologul August Scriban –, conferenţiarul face apel, în expunerea lui, la cugetările lui Hypolite Taine sau la îndemnurile filosofului Fichte, care clama redeşteptarea poporului german, după “pustiirea conştiinţei naţionale” ce urmase războaielor napoleonene.

Cel care, în 1941-1942 avea să fie superiorul “Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria” (cu sediul la Odessa), cerea românilor să se “trezească la viaţă prin deşteptarea conştiinţei obşteşti”. Iarăşi neobişnuit o să vi se pară şi următorul mesaj: “Precum vedeţi, ceea ce fac eu aici e propagandă pentru înarmarea naţională a poporului român. E firesc ca preoţimea să aibă azi atitudine, pentru că ea nu neagă din viaţă decât acea latură care se împotriveşte la vitalitatea desăvârşită a masei. Singurele realităţi care contează în viaţă sunt realităţile morale. Avem datoria de a ne naşte din nou!”, spune el, subliniind că dezideratul poporului român este acela al unităţii neamului românesc.

Nu, nu se prefigura pe atunci Unirea cea Mare din 1918 (sau poate că da, însă nu în coordonatele pe care istoria le-a “servit” neamului românesc). Dar eram la puţină vreme după ce se încheiase acel an al centenarului raptului Basarabiei, pe care România îl deplânsese de o parte a Prutului, iar Rusia îl sărbătorise de partea cealală. De peste munţi, veneau mereu veşti cu privire la lupta românilor ardeleni pentru drepturile lor. Goga fusese închis în vreo două rânduri pentru articolele sale, fusese închis, din pricina luptei sale pentru cauza românismului, şi părintele greco-catolic Vasile Lucaciu. Din Bucovina veneau, de asemenea, veşti despre situaţia dificilă a românilor care-şi afirmau românitatea. În plus, eram în primăvara anului 1913, Balcanii se pregăteau pentru noi bătălii, iar românii erau şi ei tot mai decişi să intre în luptă. În acest context, înţelegem de ce Arhimandritul Iuliu Scriban a ridicat sala în picioare şi a primit lungi ovaţii şi aplauze, încheindu-şi conferinţa cu următorul îndemn: “Biserica cere azi fiecărui român să trăiască prin suflet şi prin sacrificiu, pentru ajungerea la o perfectă unitate a neamului românesc”.