Arta de a calatori - Alain de Botton

îmi plac eseurile pe înţelesul tuturor ale lui Alain de Botton. Felul lui de a placa probleme filozofice pe artă, încercînd să răspundă la întrebări „grele“ cu exemple artistice populare, modul în care mixează ştiinţele (în general, filozofia şi psihologia) cu artele sau literatura, apelînd deseori şi la mici convenţii biografice (el, autorul, este primul care se confruntă cu întrebările respective în situaţii de viaţă privată), această formulă hibridă de a filozofa atractiv şi accesibil, fusion-ul între biografic, analitic şi artistic, uneori şi motivaţional, îşi au deopotrivă fanii şi detractorii lor. Dar indiferent despre ce ar scrie – arhitectură, arte, religie, sex, lifestyle –, cărţile lui (traduse şi la noi constant de Editura Vellant) pornesc întotdeauna de la problemele reale şi îşi pun întrebările potrivite. Altfel spus, sînt nişte exerciţii de reflexivitate la îndemîna oricui, utile şi oricum nu lipsite de farmec şi de umor. Arta de a călători apare într-un moment în care, de bine, de rău, se mai traduc şi la noi cărţi de travel: la Humanitas au apărut cărţile lui Jon Krakauer, Polirom are o colecţie de carte de călătorie intitulată „Hexagon“, unde au apărut deja cîteva bestseller-uri ale genului, plus titluri din opera lui Bill Bryson (tradus şi de Curtea Veche), colecţie care prinde astfel un frumos contur, Nemira îi publică pe Bear Grylls şi pe John Wiseman, la Spandugino s-a tradus Sălbăticie de Cheryl Strayed… Astfel că, dincolo de valoarea lui reflexivă practică, eseul lui Alain de Botton se înscrie într-un mic trend bibliografic. Am spus valoarea lui reflexivă practică pentru că, esenţial vorbind, Arta de a călători încearcă să pună într-o ecuaţie literar-artistică toate întrebările ridicate de impulsul şi de nevoia de a călători. Sub aspectul unei minimaliste biografii în mişcare, cartea este, de fapt, un mic ghid cu inserturi filozofice, psihologice şi artistice despre ceea ce ar trebui să fie consemnată drept arta călătoriei. Unde, de ce şi, mai ales, cum călătorim? Ce simţim şi ce vedem atunci cînd plecăm de-acasă? Ce anume e de înţeles înaintea, în timpul, dar şi la finalul călătoriei? Care este modul optim, cel mai inteligent şi mai amuzant, mai benefic d.p.d.v. mental şi cultural, de a călători? Ce întrebări trebuie să ridice călătoria noastră, adică eul nostru călător? Altfel spus, cum ar trebui să călătorim, de fapt, pentru a extrage din această practică de loisir a epocii noastre, care altădată era o mare aventură în necunoscut, cît mai multe beneficii reflexive şi estetice. Spune Alain de Botton în primul capitol al cărţii, cel dedicat „Plecării“: „Dacă vieţile noastre sînt dominate de căutarea fericirii, poate că puţine activităţi dezvăluie atîtea despre dinamica acestei căutări – cu toată ardoarea şi paradoxurile ei – în afara călătoriilor noastre. Ele exprimă, oricît de neclar, o înţelegere a ceea ce viaţa ar putea fi, în afara constrîngerilor profesionale sau a luptei pentru supravieţuire. Totuşi, călătoriile sînt rareori considerate a prezenta probleme filozofice, adică probleme care reclamă gîndire, alta decît cea de ordin practic. Sîntem copleşiţi de sfaturi despre unde să călătorim; auzim puţine despre cum şi de ce ar trebui s-o facem – deşi arta de a călători pare să dea naştere în mod natural unui număr de interogaţii, nici simple, nici triviale, al căror studiu ar putea, în feluri modeste, să contribuie la înţelegerea a ceea ce filozofii greci frumos numeau eudaimonia sau împlinirea umană.“ Fiecare din cele nouă capitole ale cărţii ridică cîte o problemă pe care eseistul încearcă să o explice şi uneori, unde e cazul, să-i ofere o soluţie, apelînd la exemple din filozofie, literatură şi pictură. Sînt lucruri cu care, mai mult sau mai puţin conştient, ne-am confruntat fiecare, şi anume: realitatea de a călători nu se potriveşte întotdeauna, din varii motive, cu ceea ce anticipăm înainte de a pleca la drum (companionul bibliografic este aici romancierul J.-K. Huysmans); uneori nu destinaţia este scopul călătoriei, ci şi locurile de tranzit au farmecul lor – aeroporturi, gări, benzinării, camere de hotel (tovarăşi de reflecţie: poetul Baudelaire şi pictorul Hopper); detaliile ne seduc în contactul cu alte culturi şi descoperim exotismul în toate celelalte locuri decît cele de baştină (scriitorul Flaubert); nivelul de curiozitate şi entuziasmul de a explora şi de a descoperi conferă calitate şi complexitate călătoriei (omul de ştiinţă Alexander von Humboldt); ce anume produce şi întreţine extazul în faţa monumentelor naturii care ne fac să ne oprim muţi de uimire (poetul William Wordsworth); plăcerea provocată de călătoriile în sălbăticii vaste şi neprielnice (filozoful Edmund Burke şi personajul Iov); călătorim în locuri pe care le ştim din operele de artă pentru că dorinţa de a călători este potenţată şi de simţul estetic (pictorul Van Gogh); fotografiem pentru a ne satisface nevoia de posesiune declanşată brusc de frumuseţea unui loc (desenatorul John Ruskin); familiaritatea faţă de un loc pe care-l ştim foarte bine ne reduce spiritul de observaţie – cu cît ştim mai bine un loc, un peisaj, un spaţiu rural sau urban, cu atît îl observăm mai puţin şi-i ratăm, astfel, farmecul (scriitorul Xavier de Maistre). Una peste alta, o carte inteligentă (şi tradusă bine), plină de referinţe culturale, scrisă deseori cu un touch poetic („omul pare doar ţărînă-n amînare“, „straniile particularităţi ale dorinţei“) şi care, cel mai important, îţi face poftă să călătoreşti şi să gîndeşti cum trebuie. Căci, aşa cum ne învaţă Alain de Botton aici, „călătoriile sînt moaştele reflecţiei.