Balada Necunoscutului, Cristina Vremes - Editura Humanitas

Daca orice calatorie este, pana la urma, o coborare in infernul launtric, nu multe povesti incep in bardo, limbul fragil dintre moarte si reintrupare. Dupa ce alegi etajul 8 dintr-un cartier marginas al Bucurestiului, urmeaza o inerenta cumpanire. Nostalgiilor si neputintelor le contrapui izbanzile si amintirile luminoase. Ce cantareste mai greu: un tata generos, care vrea sa arate Occidentul, mult timp interzis, fiicei sale de 12 ani? O traumatizanta preumblare prin Cartierul Rosu, sau alaiul sarbatoresc al printeselor Disney? Figura tatalui oscileaza intre un Lear tiran si un Lear suferind. Care ipostaza lumineaza mai tare dupa o lunga explorare in necunoscut? Fragment din cartea "Balada necunoscutulu" scrisa de Cristina Vremes "In acele momente isi arata maiestria, se vindeca de rana ratarii din copilarie, a unui egocentrism exaltat egocentrismul ala pufos, simpatic si binevoitor, atunci cand adultii care ne iubesc ne spun ca suntem cei mai frumosi, cei mai destepti, cei mai talentati - fundament solid pentru o viata de adult in care suntem mai putin frumosi, mai putin talentati si cu siguranta nu atat de destepti. Lui nu ii spusese nimeni, cand fusese mic, toate aceste lucruri. Crunta realitate pe care suntem nevoiti sa o procesam - faptul ca suntem ca altii, sau chiar mai putin, si deci oameni de rand - este mai suportabila atunci cand acel egocentrism feroce, primar, a fost satisfacut. Putem spune, astfel, ca la un moment dat, in ochii bunicii, ai unchiului, ai verisoarei care iubeste copiii, am fost cei mai stralucitori. Aceasta perioada reprezinta paradisul redus la proportii terestre, facand experientele ulterioare din viata de adult suportabile. Cu alte cuvinte, iubirea inabusitoare a unei bunici are efectul unui vaccin existential. Dinu parea sa nu fi avut parte de acest vaccin. Lipsit de acesti anticorpi originari, el exersa ceea ce ar fi trebuit sa se intample la o alta varsta, in majoritatea interactiunilor cotidiene cu oamenii din jur, intr-un contratimp fara solutie, fiindca acel timp al copilariei fusese scris si indosariat, imposibil de recuperat. Ani mai tarziu, asa mi-am explicat lucruri inexplicabile la o varsta la care si eu ar fi trebuit sa imi traiesc ultimele secvente de egocentrism sanatos, al carui perimetru era mereu amenintat de interesele lui. Nu aveam loc, amandoi, pe aceeasi scena. Culegeam farame de dragoste din marturii saracacioase - prea putine din partea lui - cand recitam o poezie de Alecsandri pe o scena publica din Parcul Tineretului, cu Coco si prietenele ei de lunga durata, asezate departe una de alta pe scaunele din fata. Cand ii sorcoveam pe nasi, cand reuseam un rol important la serbarea de sfarsit de an. Confirmarea sinelui meu fragil se batatorea cu cateva aplauze, zambete, interjectii. In toate aceste momente, aprecierile veneau din alta parte, si niciodata din partea lui Dinu. El se retragea intr-un colt, asteptand sa treaca momentul meu si sa vina al lui. In batalia dintre doi copii eu, neavand experienta, trebuia sa ii cedez de multe ori scena care mi s-ar fi cuvenit, retragandu-ma intr-o functie precoce de privitor, de admirator fortat. Nu vazusem niciodata Regele Lear pe scena. Doina imi cumparase o carte cu piesele shakespeariene repovestite. Povestea regelui Lear m-a surprins cel mai tare, fiindca nu o intelegeam. Din inlantuirea evenimentelor parea sa lipseasca ceva, fiind ghidate de o logica pe care nu o intalnisem pana atunci. Regele cerea fetelor lui sa ii arate cat de mult il iubesc prin declaratii ardente. Din acel punct-intriga, pierdeam firul, si reluam randurile pe care le parcursesem inainte, crezand ca imi scapase o informatie esentiala, care ar fi luminat pasajul in care ma blocam. Degeaba, rezultatul era acelasi de fiecare data. De ce le-ar fi cerut acest rege Lear fiicelor lui sa ii declare - nu sa ii arate, ci sa ii declare, sa foloseasca cuvinte inflacarate, asa cum faci intr-o scrisoare de dragoste - cat de mult il iubesc pe tatal lor? Nu venea aceasta cerere din partea unui ibovnic, mai degraba? Stranie manifestare a unei relatii parintesti, pe care nimic din ce intelesesem despre lume nu ar fi reusit sa o lumineze. In povestile cu Fat-Frumos, eroul principal era acest fat anuntat in titlu. Regele, sau tatal lui Fat-Frumos, se retragea in fundal, lasand scena libera pentru vlastar, avand functia de indrumator, de ideal, de testare a In povestile clasice, regele-tata isi traise pruncia si avusese deja scena numai pentru el, retragandu-se in momentul povestirii la margine, de unde dirija, cu modestia cuvenita locului pe care il ocupa, faptele urmatorului erou. Regele Lear, la apusul vietii sale de om, de rege, de tata, reclama cu un aer disproportionat, canceros, centrul scenei, puternic luminat de iubirea fiicelor sale, o iubire dovedita prin declaratii in fata curtenilor si care s-ar fi cuvenit mai degraba sotilor."