Bucarest, 77 boulevard Dacia - Une histoire franco-roumaine - Richard Edwards

Aş spune de la bun început că această carte este scrisă cu talent şi cu o anumită efervescenţă emoţională. Richard Edwards face parte dintre acei francezi care, după ce au descoperit România, au rămas îndrăgostiţi de ea, fără să închidă însă ochii la defectele şi problemele românilor. Generos şi pasionat, aşa apare autorul în aceste pagini doldora de informaţii interesante, de mărturii şi de descoperiri, un amestec de literatură şi nonografie, istorie şi eseu, reportaj şi ghid cultural.

Povestea Institutului Cultural Francez de la Bucureşti, înfiinţat pe 23 ianuarie 1936, este o veritabilă traversare a trei sferturi de secol din istoria României şi a Europei. Chiar şi atunci cînd ne dă detalii despre casa Olănescu (cumpărată pentru a găzdui institutul) sau despre Parcul Ioanid aflat in imediata apropiere, sau despre directorii care s-au perindat la conducerea acestei instituţii,

Richard Edwards ştie să capteze şi zgomotul de fond al istoriei. El s-a lansat de altfel într-o veritabilă operaţiune de detectivism, a contactat zeci şi zeci de persoane şi a consultat şi numeroase documente şi arhive, pentru a capta pulsul Institutului Cultural Francez în diferitele sale momente: imediat după înfiinţare, în perioada războiului, în momentul cînd au venit comuniştii la putere, în anii cînd a fost închis din ordinul noului regim, după 1968 cînd vizita generalului Charles de Gaulle în România a permis redeschiderea Institutului, în anii cînd Ceauşescu devenise isteric şi voia să interzică orice contact al românilor cu Occidentul…

Perioada cea mai fastă a Institului Cultural Francez este, fără îndoială, cea care a început după căderea comunismului. In acelaşi timp, însă, misiunea sa cea mai “complexă” a fost în perioada comunistă cînd a funcţionat ca un fel de loc de rezistenţă culturală  unde miile de cititori veneau în căutarea unei guri de oxigen.

“Nimic nu se poate scrie despre această implicare a francezilor în viaţa României şi despre cea a românilor în viaţa Franţei fără să nu ne gîndim la cît de mult relaţiile noastre au fost forjate în mod inalterabil de intimitate.” Am citat din nota introductivă a autorului, o frază emblematică întrucît se regăseşte în întregul său demers. Pentru a putea vorbi cît mai sugestiv despre importanţa pe care a avut-o Institului Cultural Francez în viaţa României,

Richard Edwards dedică mai multe zeci de pagini rădăcinilor istorice ale acestei “intimităţi franco-române”. Iar unele dintre aceste rădăcini merg pînă în perioada medievală cînd un anume Petru Cercel, vorbitor de franceză, pe care Catherine de Médicis îl considera “văr”, a ocupat, fulgurant dar spectaculos, tronul Tării Româneşti între 1583 şi 1585. Divagaţiile istorice ale lui Richard Edwards sunt pline de surprize şi savoare. Ca şi portretele creionate în carte, fie că este vorba despre intelectuali români sau francezi, de oameni politici, de ambasadori sau de discretul Nic care se ocupă de biblioteca Institutului din 1984…

Vizita ghidată propusă cititorului de Richard Edwards în labirintul clădirii de pe Bulevardul Dacia unde se află Institului are ceva din proza fantastică a lui Borges. Suntem invitaţi într-o lume plină de simboluri şi conotaţii istorice, de mici mistere şi de semne de întrebare, o lume cu o faţă vizibilă şi cu o alta invizibilă, unde partea oficială este completată de anecdote şi chiar zone de umbră…

Pentru a rezuma, aş spune că Richard Edwards a scris o carte originală despre o instituţie care a avut un imens rol în schimburile culturale franco-române şi continuă să pulseze la Bucureşti amintind în fiecare zi cît de mult este prezentă Franţa în codul genetic al limbii şi al culturii române.