Corespondenta de tinerete a scriitorului evreu Vicu Mandra Mendelovici, evrei

Zeci de scrisori, carti postale si fotografii. Corespondenta Vicu Mandra ( Mendelovici ) din Bucuresti cu Schwartz Renee din Buzau, dar si cu alte persoane. Unele scrisori sunt relevante pentru continutul lor privind comunitatea evreiasca si organizarea acesteia in vederea emigrarii in Israel. Vicu Mendelovici, romanizat Mandra, a fost ziarist la Scanteia Tineretului si scriitor, un istoric al dramaturgiei romanesti. Pe o invitatie apare semnatura lui Mihai Beniuc. Printre documente este si un manuscris al lui Vicu Mandra. Vicu Mândra (5 mai 1927, Bucureşti) este un istoric şi critic literar. Este fiul Friedei Mendelovici (născută Langhaus), educatoare, şi al lui Iosif Mendelovici, tipograf. Mândra (al cărui prenume la naştere era Lewis) învaţă în Bucureşti, unde urmează Liceul „Cultura" (1940-1944) şi Facultatea de Litere şi Filosofie (1945-1949). Devine doctor în filologie în 1972. Este redactor la „Tinereţea" (1945-1946), unde şi debutează în 1946, la „Tânărul muncitor" (1947-1949) şi la „Scânteia tineretului" (1949-1951), redactor-şef la Editura Tineretului (1952-1954), redactor-şef adjunct la „Gazeta literară" (1955-1962) şi, în paralel, cadru didactic la Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti (din 1950 până la pensionare), trecând prin toate treptele carierei, până la gradul de profesor (1991). Colaborează la „Gazeta literară", „Teatrul", „Viaţa românească", „Contemporanul", „Luceafărul" etc. A debutat editorial cu Însemnări despre literatură şi teatru(1958). Mândra s-a consacrat îndeosebi dramaturgiei, domeniu în genere puţin cercetat la noi. Chiar de la debut interesul criticului se fixa asupra textului dramatic, următoarele sale cărţi fiind trepte pregătitoare, de natură istorică şi teoretico-estetică, în elaborarea construcţiei critice care culminează cu Istoria literaturii dramatice româneşti. De la începuturi până la 1890 (I, 1985). În viziunea autorului, două ar fi caracteristicile esenţiale ale dramaturgiei noastre, expuse în Incursiuni în istoria dramaturgiei române. De la Gh. Asachi la Camil Petrescu (1971): lirismul, în sensul participării „ardente" a creatorului, a „neobişnuitei sale disponibilităţi pasionale" şi polemice, şi tendinţa spre echilibrul clasic al expresiei. Clasicism şi romantism în dramaturgia românească (1816-1918) (1973) aduce într-un prim capitol precizări teoretice referitoare la teatralitatea clasicismului . • Însemnări despre literatură şi teatru, Bucureşti, 1958; • Incursiuni în istoria dramaturgiei române. De la Gh. Asachi la Camil Petrescu, Bucureşti, 1971; • Clasicism şi romantism în dramaturgia românească (1816-1918), Bucureşti, 1973; • Victor Ion Popa, Bucureşti, 1975; • Jocul situaţiilor dramatice. Principii, aplicaţii, analize, Bucureşti, 1978; • Istoria literaturii dramatice româneşti, vol. I: De la începuturi până la 1890, Bucureşti, 1985.