CP 1909, Heidelberg - București, către G. G. Longinescu chimist, Academia Română

CP circulată 1909, Heidelberg - București, către G. G. Longinescu chimist, membru al Academiei Române, de la Th. Seidel, chimist, director al Institutului Geologic, mason. Gheorghe Gh. Longinescu (născut Ghiță Loghinescu; n. 12 septembrie 1869, Focșani – d. 7 aprilie 1939, București) a fost un chimist și profesor român, membru de onoare al Academiei Române (din 1936). Ghiță Loghinescu, cum este înregistrat în actul de naștere, s-a născut în septembrie 1869, în casa părinților săi, din strada Mare din Focșani, într-o familie de negustori. A fost fiul Rucsandrei (1843-1925) și al lui Gheorghe Loghinescu. Tatăl era „comersant” și a avut prima fabrică de ceară din Focșani.[2] Printre cei șase frați, se numără Ștefan Gh. Longinescu (1865-1931), jurist român, membru corespondent al Academiei Române. Clasele primare le face în orașul natal, remarcându-se drept un elev eminent, după care pleacă la Iași cu recomandare, continuându-și studiile în cadrul Liceului Național, moment în care face cunoștință cu acela care avea să-i fie cel mai apropiat prieten și coleg de cercetare in viață (ajuns și el savant mai târziu), Corneliu Șumuleanu. Aici este atras în mod special de studiul chimiei, dedicându-i-se cu toata pasiunea încă de la început. Licența o obține în anul 1892, în științe fizice la Universitatea din București. În scurt timp, la 6 decembrie același an, pleacă la Universitatea din Berlin, al studii de specializare, însoțit de recomandările înalte ale Dr-ului Constantin Istrati adresate ilustrului profesor Emil Fischer, unul dintre cei mai mari chimiști ai vremii, răsplatit mai apoi pentru meritele sale cu premiul Nobel. În laboratorul marelui chimist, G. G. Longinescu își începe lucrările cu analiza calitativă, urmate de cele ale analizei cantitative, volumetriei, electrochimiei și analizelor de gaze. Examenul în 1896 îl trece cu brio, având mențiunea cea mai bună, fiind investit cu titlul de Doctor în Filosofie, specialitatea Chimie. În august același an, cu dorul la țară, G. G. Longinescu se reîntoarce în București. Împreună cu Gheorghe Țițeica, G. G. Longinescu fondează în anul 1905 revista Natura, purtând subtitlul de „revistă pentru răspândirea științei”, cea mai prodigioasă publicație științifică apărută în România, al cărei director va rămâne până la moarte. A fost profesor secundar la Liceul „Sfântul Sava” din București, iar în anul 1906 devine profesor de chimie anorganică la Universitatea din București. Sfârșitul primului război mondial îi aduce luptătorului naționalist bucuria reîntregirii României în hotarele ei firești, pentru care lupta încă din tinerețe, dar și amărăciunea veștii că reputatul și regretatul său dascăl, Doctorul C. I. Istrati se stinsese subit la 17/30 ianuarie 1918 departe de țară, înt-o cameră de spital a Institutului Pasteur din Paris. Profesorul Longinescu i-a datorat acestuia multă recunoștință, onorându-i venerabila activitate depusă în serviciul științei, ori de câte ori a fost nevoie. Savantul G. G. Longinescu s-a stins din viață la ora 10:30 seara, în Vinerea Mare a anului 1939. Ultimul său gând creștinesc și românesc a fost ca locuința lui din strada Sfinții Apostoli, în care a văzut lumina zilei, să fie cedată pentru adăpostirea unei biblioteci publice, semn al preocupării sale permanente care l-a animat pentru viitor, pentru toate generațiile, de a citi, cerceta și învăța. G. G. Longinescu s-a impus în știința românească drept una dintre cele mai venerabile personalități, lucrând până în ultimul moment al vieții sale, cu toată orbirea căpătată la finele lungilor săi ani de cercetare savantă; în ciuda întunericului care îl învăluise, G. G. Longinescu a continuat să răspândească aceeași lumină cu care însuflețise atâtea generații de-a lungul carierei sale.