CP circulata Craiova - Chisinau, Marcu Beza catre Constantinescu Iasi, 1929

D 4. Marcu Beza (n. 29 iunie 1882, Vlaho-Clisura, Macedonia – d. 30 mai 1949, București) a fost un scriitor și diplomat român, membru corespondent al Academiei Române. A fost membru al Comitetului Național Român, organizație de exil fondată în 1940, la Londra.Peste numele şi scrierile lui Marcu Beza (1882-1949) s-a aşternut o nedreaptă uitare, accentuată parcă după 1989, adică tocmai după ce, prin prăbuşirea regimului comunist, se puteau îndeplini condiţiile corectei sale redescoperiri în cele două dimensiuni majore care l-au caracterizat şi care rămân mărturisitoare în posteritate: cea naţională (românească şi aromânească deopotrivă) şi cea creştină (profund angajată în Ortodoxie şi în destinul cultural al României Mari). Cartea sa Urme româneşti în Răsăritul ortodox, apărută în 1935 şi foarte apreciată la vremea respectivă atât de istorici (în frunte cu Nicolae Iorga însuşi), cât şi de teologi (Teodor Bodogae, care i-a şi continuat cercetările), poate că va reuşi să reînvieze, prin reeditarea aflată în pregătire la o prestigioasă editură bucureşteană, figura aleasă a autorului ei, intelectual şi diplomat exemplar, încă posibil model paideic pentru generaţiile de azi (care se confruntă tocmai cu lipsa de modele autentice şi cu dificultatea reconexării la marea tradiţie culturală a creştinismului – fără de care nu se pot defini nici românitatea, nici europenitatea în ansamblul ei). Eseist, critic literar, folclorist, poet, prozator şi traducător, primul nostru mare anglist (alături de Iancu Botez şi înainte de Dragoş Protopopescu), membru corespondent al Academiei Române (din 1925), consul general al României în Anglia (1920-1933) şi apoi la Ierusalim, iar în timpul celui de-al doilea război mondial consilier cultural al Legaţiei Române de la Londra (unde s-a zbătut enorm pentru promovarea valorilor culturale româneşti, cum poate nimeni n-a mai făcut-o de la el încoace*), Marcu Beza a fost nu doar studentul apreciat al lui Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, dar şi un vrednic continuator al misionarismului intelectual al celor doi “apostoli” ai culturii noastre moderne (“un junimist târziu”, s-a spus), de care-l apropie şi marea varietate a preocupărilor, precum şi darul scrisului (până la veleităţile creaţiei literare – parţial transpuse şi în limba engleză). Deşi cu sensibilitate conservatoare, iar ulterior cu prietenii printre simpatizanţii dreptei creştine, cariera diplomatică l-a ţinut departe, ca şi pe Blaga (sau ca pe un Teodor Baconsky astăzi), de angajările politice de tip partinic.