CP Lucian Boz către B'ARG, Ion Bărbulescu, avangardă, interbelic, suprarealism

CP Lucian Boz către B'ARG, Ion Bărbulescu, avangardă, interbelic. Lucian Boz (n. 9 noiembrie 1908, Hârlău - d. 14 martie 2003, Sydney, Australia) a fost un critic literar, eseist, poet și traducător, unul din reprezentanții de seamă ai „Generației 1927”. in 1930 a debutat la cotidianul, devenit apoi săptămânal „Facla” apoi, în 1933 a devenit redactor al ziarelor „Dimineața”, „Adevărul” și săptămânalul „Cuvântul Liber”. La doar 24 de ani, în 1932, a publicat eseul Eminescu. Încercare critică, ce i-a atras atenția lui George Călinescu care i-a scris un comentariu elogios.[2] A înființat revista literară Ulise din care, începând din octombrie 1932, au apărut patru numere. Debutul literar l-a făcut la revista „Premiera” în 1937. A fost prieten apropiat cu Eugène Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade, Ion Vinea, Ilarie Voronca, George Călinescu, Ștefan Baciu, Emil Boldan, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Grigore Cugler și a multor alte personalități ale literaturii române.[4] Împreună cu Gherasim Luca, Dolfi Trost, Jules Perahim, Jacques Hérold, Barbu Fundoianu, Paul Păun, Gellu Naum, și alții, formează „al doilea val” al curentului suprarealist (1933-1951). După suprimarea ziarelor Adevărul și Dimineața, de către Guvernul Octavian Goga, în decembrie 1937, Lucian Boz a plecat la Paris, unde a urmat cursuri de drept economic la École Pratique de Hautes-Etudes (Sorbona), în 1938-1939, pe care nu le-a putut termina din cauza războiului, respectiv a ocupației germane.[3], după care a participat la mișcarea de Rezistență. În 1943 a fost arestat de Gestapo și a ajuns, împreună cu soția sa, în lagărul La Cité de la Muette (un Sammellager în germanǎ, adică un lagăr de adunare) de la Drancy, de unde urma să fie trimiși în Germania. Au fost salvate doar 12 persoane, între care și soții Boz.[5] Deși era evreu, fiind cetățean român Lucian Boz a fost salvat de la moarte în 1944 prin intervenția Legației române de la Paris. În 1946 a părăsit România și s-a stabilit la Paris, unde a colaborat ocazional la „Le Monde”. În 1947 a fost trimis în țară pentru a face un reportaj în regiunile bântuite de secetă. A fost pentru ultima oară când a venit în România. În 1950 a părăsit Parisul, plecând la Geneva, de unde a emigrat în Australia și a înființat un birou de „Public Relations”, clientul cel mai important fiind Industria aerospațială franceză, pentru care a lucrat 22 de ani.