Creator si creatie. Parintele Dumitru Staniloae - valorificator al scrierilor areopagitice
Livrare gratuita la comenzile de 125 lei
-
Produs:Nou, Fără garanție, Cu factură
-
Numar articol:214210714
-
Disponibilitate:Indisponibil
-
Preț:35,00 Lei
-
Anuntul a expirat la:24.10.2023, 04:19
-
Ai o nelamurire?
-
Vandut de:
-
Vinde si tu:Pune in vanzare un produs ca acesta
-
Optiuni:
Descriere
Vânzatorul este direct răspunzator pentru produsul afișat în această pagină.
Disponibilitate: Indisponibil - Vezi produse similare
Specificatii
Despre scrierile areopagitice
(teologia si filozofia lor) s-a scris mult in ultima vreme si la
noi. Chiar s-au intocmit teze pentru obtinerea titlului de doctor
cu siguranta si in teologie, dar si in filozofie.
Este bine ca au intrat si in ordinea de interes a filozofilor (istoricilor filozofiei, chiar a eticienilor) mai intai pentru ca, desi cu dominanta teologica scrierile areopagitice sunt, totodata, depozitare ale unei mari filozofii. De fapt, pentru ramura rasariteana a crestinismului, dupa Apologiile si Dialogul cu iudeul Tryphon ale Sfantului Justin Martirul si Filozoful, scrierile areopagitice sunt, poate, in cea mai mare masura, de intemeiere pentru filozofia crestina.
In al doilea rand, lectura alternativa este cale sigura si dreapta catre dialog. Aplecarea asupra aceluiasi text, din situari diferite, nu separa, prin aceasta, pentru motivul simplu ca o lectura ia seama de dominanta, iar alta de „Jocul secund” al operei. Pentru ca in logica operei deschise intra si aceasta dubla asezare. Avand o dominanta: teologica, filozofica, poetica, stiintifica, orice carte este de interes secund si pentru alte lecturi-interpretari. Numai din spatiul primelor scrieri crestine Corpusul areopagitic, bunaoara, poate fi citit, intregitor, si in grila filozofica si dinspre etica, iar frumusetea limbajului, particularitatile lui, venind din intensul apofatism si dintr-o gramatica, as zice, a superlativelor, fac din el si monument de limba si de stilistica.
Astfel citit, Corpusul este garantie a dialogului bine condus prin chiar regula metodei, provocand si facandu-l posibil.
In cultura noastra, traduse si comentate de Cicerone Iordachescu si de Teofil Simensky, mai demult, subtil si artistic evocate de Nichifor Crainic, si-au aflat in Parintele Staniloae un exeget (printr-o noua talmacire) pe masura timpului. Insotita si de comentariile Sfantului Maxim Marturisitorul sau ale lui Ioan din Scythopolis (daca primul sau acesta din urma este autorul), editia Parintelui Staniloae aduce si astfel ceva in plus. Dar ceea ce o individualizeaza este amprenta traducatorului, teolog cu personalitate inconfundabila.
Ionut Gh. Chircalan intreprinde o cercetare ampla a contributiei Parintelui, dar nu, as zice, ca un scop in sine. „Scopul tezei de fata, previne cercetatorul, este de a propune in urma analizei efectuate un model constructiv de interpretare a scrierilor areopagitice precum si cateva elemente ce contribuie la intelegerea ortodoxa a realitatii si semnificatiei prezentei lui Dumnezeu in creatie pentru omul contemporan.”
Citim in vederea a ceva: tinta imediat urmatoare este, neindoielnic, textul de aplicatie, dar cealalta, finala, este convertirea acestuia in argumente pentru o noua constructie. Citim intentional, citim pentru a gandi cu textul asupra caruia ne aplecam si in alt referential.
Introductiv, cu stiinta si masura, tanarul cercetator intra in hatisurile identitatii autorului Corpusului, intr-un fel „problema homerica” in crestinismul primar. Se misca precaut printre multele ipoteze, nu zic ca lipsite de importanta, dar nu de cea mai mare. La urma urmelor, cine va fi fost autorul conteaza mai putin; principalul este ca avem opera. Invers ar fi fost mai grav.
De altminteri, opera mare, aproape de cota de sus a maretiei, oculteaza autorul. Cine a scris Iliada si Odiseea? Homer? Sunt indoieli privitoare si la Shakespeare, mai catre noi.
Conteaza si mai putin prezenta Corpusului in epoca. Fiecare timp istoric are propria grila de interpretare, de aceea textul insusi face istorie. Dar, fie si introductiv, nu este o problema lipsita de interes.
In cap. III al Partii I, sunt cercetate controversele „asupra formatiei crestine a Sfantului Dionisie”, luand seama de apropierea sa de filozofie, totusi, de traditie in gandirea crestina.
Primii scriitori crestini erau de cultura greaca (greaca si romana, unii); aducand filozofia in spatiul crestin nu profanizau ideea crestina, ci integrau in corpul ei traditia. De fapt, ceva ce facusera deja Sfantul Justin, Origen, Clement era, intr-un fel, una cu a arata ca noua religie este ca o incununare culturala. Asimilarea electiva, fara indoiala, nu este deturnata cand este bine condusa. De aceea, poate ca, intr-adevar excesul de filozofie va fi dus la erezii, dar numai excesul si insuficienta supraveghere critica. Si poate slaba sau slabirea credintei.
Corpusul areopagitic era scris intr-o vreme in care in Athena filozofia greaca post-antica (supravietuitoare) era dominata de neoplatonismul proclean. Daca si cat Corpusul insusi aduce a neoplatonician, in discutie nu intra influenta, ci problematica, pana la un punct si intr-o directie anume, comuna. Neoplatonismul „pagan” (de la Plotin la Proclos) nu era ca o reinviere a platonismului doctrinar, ci organizarea sa in jurul marii probleme care apropie metafizica de teologie: cum gandim trecerea de la Unu la multiplu (de la fiinta la existenta) daca nici prin impartire, nici prin transformare in-sinele nu trece in create.
Cercetatorul este cumpanit in judecata, ferindu-se atat de acceptari necritice si de respingeri tot asemenea. Desi imi pare, poate, precaut in exces. Problema insa este spinoasa.
Dar toate acestea sunt mai curand introductive. Partea tare a tezei incepe cu cel de al doilea capitol (al partii prime), dar mai cu seama cu cea de a doua parte.
Autorul nu se raporteaza la Parintele Staniloae ca interpret (traducator si comentator) sau nu in primul rand. De altfel, Parintele Staniloae era prea personal pentru a nu face o traducere ea insasi interpretata. Amprenta teologiei sale este apasata, ceea ce nu strica originalitatea textului. Orice traducere, de fapt, este opera de re-creare, ceea ce inseamna ca de aducere in limbajul si in logica timpului. Parintele Staniloae traducea pentru timpul nostru.
In mod deosebit, in lectura Parintelui Staniloae, Corpusul lasa sa iasa la iveala intensul personalism al crestinismului, idee dominanta si in teologia Parintelui. De fapt, daca imi dau bine seama, aceasta si este ideea ordonatoare a tezei in partea sa tare. In acest fel teza capata organicitate si totodata arata pericolul unui comentariu la comentariu. Teza, asadar, este nu numai de exegeza, ci si de teologie sistematica, de indata ce autorul discuta amplu problema personalismului.
O ultima chestiune legata de traducerea Parintelui Dumitru Staniloae: cu oarecari „aventuri”, traducerea sa a putut sa apara postum ceea ce inseamna ca fara a o mai revedea autorul ei. Poate ca Parintele Staniloae, foarte personal, apropia prea mult textul de referinta de propria stilistica. Dar se poate altfel? Traducerea nu este simpla trecere dintr-o limba in alta si nu este o „tradare” cum se repeta adesea, nereflexiv, un cuvant la moda mai de demult. Interpretare prima, traducerea este act de asimilare in alta limba, si alta cultura. Poate fi facuta bine sau poate nu. Traductio, trecere, la romani era si cuvant pentru trecerea ostilor pe sub arcul de triumf, dar si pe sub furcile caudine: ad traductionem nostra, zice Seneca: spre compromiterea – rusinea noastra.
Daca traducerea Corpusului areopagitic este pregnant in stil Staniloae nu este un defect. S-ar putea ca nemultumirea unora sa vina din faptul ca pe text s-a mai lucrat, varianta adusa in editura fiind primara. Ingrijitoarea editiei, Constanta Costea, si stiutoare de greaca si buna crestina, nu putea sa schimbe ceva, decat poate, pe alocuri, sa puna accente. Oricum, tanarul cercetator este si de aceasta data cumpanit.
Academician Prof. Univ. Dr. Gheorghe Vladutescu
Este bine ca au intrat si in ordinea de interes a filozofilor (istoricilor filozofiei, chiar a eticienilor) mai intai pentru ca, desi cu dominanta teologica scrierile areopagitice sunt, totodata, depozitare ale unei mari filozofii. De fapt, pentru ramura rasariteana a crestinismului, dupa Apologiile si Dialogul cu iudeul Tryphon ale Sfantului Justin Martirul si Filozoful, scrierile areopagitice sunt, poate, in cea mai mare masura, de intemeiere pentru filozofia crestina.
In al doilea rand, lectura alternativa este cale sigura si dreapta catre dialog. Aplecarea asupra aceluiasi text, din situari diferite, nu separa, prin aceasta, pentru motivul simplu ca o lectura ia seama de dominanta, iar alta de „Jocul secund” al operei. Pentru ca in logica operei deschise intra si aceasta dubla asezare. Avand o dominanta: teologica, filozofica, poetica, stiintifica, orice carte este de interes secund si pentru alte lecturi-interpretari. Numai din spatiul primelor scrieri crestine Corpusul areopagitic, bunaoara, poate fi citit, intregitor, si in grila filozofica si dinspre etica, iar frumusetea limbajului, particularitatile lui, venind din intensul apofatism si dintr-o gramatica, as zice, a superlativelor, fac din el si monument de limba si de stilistica.
Astfel citit, Corpusul este garantie a dialogului bine condus prin chiar regula metodei, provocand si facandu-l posibil.
In cultura noastra, traduse si comentate de Cicerone Iordachescu si de Teofil Simensky, mai demult, subtil si artistic evocate de Nichifor Crainic, si-au aflat in Parintele Staniloae un exeget (printr-o noua talmacire) pe masura timpului. Insotita si de comentariile Sfantului Maxim Marturisitorul sau ale lui Ioan din Scythopolis (daca primul sau acesta din urma este autorul), editia Parintelui Staniloae aduce si astfel ceva in plus. Dar ceea ce o individualizeaza este amprenta traducatorului, teolog cu personalitate inconfundabila.
Ionut Gh. Chircalan intreprinde o cercetare ampla a contributiei Parintelui, dar nu, as zice, ca un scop in sine. „Scopul tezei de fata, previne cercetatorul, este de a propune in urma analizei efectuate un model constructiv de interpretare a scrierilor areopagitice precum si cateva elemente ce contribuie la intelegerea ortodoxa a realitatii si semnificatiei prezentei lui Dumnezeu in creatie pentru omul contemporan.”
Citim in vederea a ceva: tinta imediat urmatoare este, neindoielnic, textul de aplicatie, dar cealalta, finala, este convertirea acestuia in argumente pentru o noua constructie. Citim intentional, citim pentru a gandi cu textul asupra caruia ne aplecam si in alt referential.
Introductiv, cu stiinta si masura, tanarul cercetator intra in hatisurile identitatii autorului Corpusului, intr-un fel „problema homerica” in crestinismul primar. Se misca precaut printre multele ipoteze, nu zic ca lipsite de importanta, dar nu de cea mai mare. La urma urmelor, cine va fi fost autorul conteaza mai putin; principalul este ca avem opera. Invers ar fi fost mai grav.
De altminteri, opera mare, aproape de cota de sus a maretiei, oculteaza autorul. Cine a scris Iliada si Odiseea? Homer? Sunt indoieli privitoare si la Shakespeare, mai catre noi.
Conteaza si mai putin prezenta Corpusului in epoca. Fiecare timp istoric are propria grila de interpretare, de aceea textul insusi face istorie. Dar, fie si introductiv, nu este o problema lipsita de interes.
In cap. III al Partii I, sunt cercetate controversele „asupra formatiei crestine a Sfantului Dionisie”, luand seama de apropierea sa de filozofie, totusi, de traditie in gandirea crestina.
Primii scriitori crestini erau de cultura greaca (greaca si romana, unii); aducand filozofia in spatiul crestin nu profanizau ideea crestina, ci integrau in corpul ei traditia. De fapt, ceva ce facusera deja Sfantul Justin, Origen, Clement era, intr-un fel, una cu a arata ca noua religie este ca o incununare culturala. Asimilarea electiva, fara indoiala, nu este deturnata cand este bine condusa. De aceea, poate ca, intr-adevar excesul de filozofie va fi dus la erezii, dar numai excesul si insuficienta supraveghere critica. Si poate slaba sau slabirea credintei.
Corpusul areopagitic era scris intr-o vreme in care in Athena filozofia greaca post-antica (supravietuitoare) era dominata de neoplatonismul proclean. Daca si cat Corpusul insusi aduce a neoplatonician, in discutie nu intra influenta, ci problematica, pana la un punct si intr-o directie anume, comuna. Neoplatonismul „pagan” (de la Plotin la Proclos) nu era ca o reinviere a platonismului doctrinar, ci organizarea sa in jurul marii probleme care apropie metafizica de teologie: cum gandim trecerea de la Unu la multiplu (de la fiinta la existenta) daca nici prin impartire, nici prin transformare in-sinele nu trece in create.
Cercetatorul este cumpanit in judecata, ferindu-se atat de acceptari necritice si de respingeri tot asemenea. Desi imi pare, poate, precaut in exces. Problema insa este spinoasa.
Dar toate acestea sunt mai curand introductive. Partea tare a tezei incepe cu cel de al doilea capitol (al partii prime), dar mai cu seama cu cea de a doua parte.
Autorul nu se raporteaza la Parintele Staniloae ca interpret (traducator si comentator) sau nu in primul rand. De altfel, Parintele Staniloae era prea personal pentru a nu face o traducere ea insasi interpretata. Amprenta teologiei sale este apasata, ceea ce nu strica originalitatea textului. Orice traducere, de fapt, este opera de re-creare, ceea ce inseamna ca de aducere in limbajul si in logica timpului. Parintele Staniloae traducea pentru timpul nostru.
In mod deosebit, in lectura Parintelui Staniloae, Corpusul lasa sa iasa la iveala intensul personalism al crestinismului, idee dominanta si in teologia Parintelui. De fapt, daca imi dau bine seama, aceasta si este ideea ordonatoare a tezei in partea sa tare. In acest fel teza capata organicitate si totodata arata pericolul unui comentariu la comentariu. Teza, asadar, este nu numai de exegeza, ci si de teologie sistematica, de indata ce autorul discuta amplu problema personalismului.
O ultima chestiune legata de traducerea Parintelui Dumitru Staniloae: cu oarecari „aventuri”, traducerea sa a putut sa apara postum ceea ce inseamna ca fara a o mai revedea autorul ei. Poate ca Parintele Staniloae, foarte personal, apropia prea mult textul de referinta de propria stilistica. Dar se poate altfel? Traducerea nu este simpla trecere dintr-o limba in alta si nu este o „tradare” cum se repeta adesea, nereflexiv, un cuvant la moda mai de demult. Interpretare prima, traducerea este act de asimilare in alta limba, si alta cultura. Poate fi facuta bine sau poate nu. Traductio, trecere, la romani era si cuvant pentru trecerea ostilor pe sub arcul de triumf, dar si pe sub furcile caudine: ad traductionem nostra, zice Seneca: spre compromiterea – rusinea noastra.
Daca traducerea Corpusului areopagitic este pregnant in stil Staniloae nu este un defect. S-ar putea ca nemultumirea unora sa vina din faptul ca pe text s-a mai lucrat, varianta adusa in editura fiind primara. Ingrijitoarea editiei, Constanta Costea, si stiutoare de greaca si buna crestina, nu putea sa schimbe ceva, decat poate, pe alocuri, sa puna accente. Oricum, tanarul cercetator este si de aceasta data cumpanit.
Academician Prof. Univ. Dr. Gheorghe Vladutescu
Modalitati de livrare si plata
LIVRARE
PLATA
- - Ramburs
Politica de retur
- - Produsul nu se poate returna.
Creator si creatie. Parintele Dumitru Staniloae - valorificator al scrierilor areopagitice - Parerile cumparatorilor despre vanzator si produs
Nu ai gasit ce cautai?
Instaleaza aplicatia Okazii.ro
