Crima si pedeapsa - F.M. Dostoievski

Într-una din primele zile ale lui iulie, catre seara, pe o caldura înabusitoare, un tânar parasi locuinta sa, o odaita mobilata pe care o avea în strada S., si se îndrepta cu pasi marunti, nehotarât, spre puntea K.
Avusese norocul sa nu-si întâlneasca gazda pe scara. Odaita pe care o ocupa în mansarda unei case cu cinci etaje semana ca marime mai mult a dulap decât a camera. Gazda – care îi închiriase camaruta, îi dadea dejunul si îi statea la dispozitie pentru orice avea nevoie – locuia cu un etaj mai jos si, de câte ori pleca de acasa, era nevoit sa treaca pe la bucataria ei, a carei usa era mai totdeauna deschisa. De fiecare data avea un sentiment de lasitate de care se rusina încruntând din sprâncene, caci era mult dator gazdei si se ferea sa dea ochii cu ea.
De felul lui nu era sfios sau las, din contra. Traia însa de câtava vreme sub o stare nervoasa care se apropia de ipohondrie; închis în sine, retras, evita orice întâlnire, nu numai cu gazda. Saracia îl coplesise, cu toate ca nu-i mai simtea greutatea. Renuntase sa se ocupe de lucrurile practice care îi asigurau existenta, nu simtea câtusi de putin nevoia de a munci. În realitate, nu se temea nici de amenintarile ei, dar sa fie nevoit sa se opreasca pe scara, sa asculte tot felul de palavre despre lucruri indiferente, toate amenintarile si plângerile ei, sa caute sa scape prin scuze si minciuni – asta nu! Prefera sa se strecoare pe scara ca o pisica si s-o stearga fara sa fie vazut de nimeni.
De altfel, când se vazu în strada, se mira ca de asta data se temuse atât de o întâlnire cu gazda.
„Planuiesc o fapta atât de mare si ma tem de astfel de nimicuri”, se gândi zâmbind straniu...