Cronos autodevorandu-se, Vol. 1, Aburul halucinogen al cernelii - Dumitru Popescu

Dintr-o trasatura de condei, viata lejera, de auditori de cursuri si clienti ai bibliotecilor, cozeuri ironici si bine distantati de societate, trotteuri si cronicari ai strazii, s-a schimbat cu o suta optzeci de grade. Legitimatia studenteasca a aparut deodata minora si aproape inutila, inlocuita chiar de a doua zi cu una scortoasa, purtand antetul revistei, fotografie si stampila oficiala, de ziarist. Identitatea publica a capatat alta dimensiune, neacoperita inca, fireste, de valoarea intrinseca a prestatiei, dar imediat convertibila in autoritate. Tot de a doua zi, in practica zilnica s-a instalat un nou reflex: lectura presei. Nu rasfoirea distrata a gazetei de catre functionarul public inainte de a-si scoate mapele pe masa de lucru, nici incomoda lectura a titlurilor de catre calatorul din tramvai sau piguleala curioasa a faptului divers pe bancile din parcuri, ci efortul avizat de a te tine la curent „cu evenimentul", urmarirea directiilor de orientare in sfera profesionala si, nu in ultimul rand, „competenta" apreciere critica a productiei de pe tot esichierul bransei.
Din momentul intrarii in arena, am dispus fiecare de cate o masa de birou, pe care am exersat la inceput elementare gesturi profesionale, iar apoi am imortalizat, pe rand, poza „ganditorului", a „inspiratului", a „expeditivului", a „sententiosului" sau a „torturatului" de idei inca nediscernabile. Biroul acela a devenit, timp de zeci de ani, un fel de cochilie a melcului; e drept, n-am carat-o in spate, mai degraba am fost carat de ea, dar in acest desen viata s-a circumscris ca intr-un cerc magic, consumandu-se zi si noapte in galopul frenetic al „cailor de curse", cu nimic altceva in fata decat linia de sosire.