D. T. Neculuta , Spre tarmul dreptatei , 1907 , editia 1

144 pagini . Dumitru Theodor Neculuță (n. 20 septembrie 1859, Târgu Frumos, județul Iași – d. 17 octombrie 1904, București) a fost un poet, precursor al proletcultismului, care în 1948 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române. Dumitru Theodor Neculuță este considerat a fi primul poet proletar din literatura română, care pe lîngă poezie a avut și o îndelungată activitate revoluționară socialistă. S-a născut într-o familie de țărani săraci, ceea ce nu i-a permis să absolve școala primară. După ce a absolvit clasa a II-a, a rămas orfan de tată. A fost nevoit ca la vârsta de 10 ani să intre calfă la o cizmărie din Iași. A învățat singur și a citit enorm, îndeosebi pe marii poeți ai literaturii române, Mihai Eminescu și George Coșbuc, care i-au și influențat creația. În 1890 a plecat de la Iași la București unde și-a continuat munca de cizmar. În 1893 s-a înființat P.S.D.M.R., ocazie cu care Neculuță s-a atașat mișcării muncitorești. În 1894 a început să contribuie cu poezii, schițe și articole la publicațiile: Icoana vremii, Adevărul ilustrat (1895), Lumea nouă literară și științifică (1894-1896), Lumea nouă politică, Munca, Drepturile țăranului și altele. În 1902, când s-a înființat cercul România muncitoare, Neculuță a devenit colaborator permanent al ziarului cu același nume și a publicat aici majoritatea versurilor sale, în care a înfățișat viața mizeră a proletariatului și a țărănimii sărace.[1] La decesul său, în 17 octombrie 1904, versurile sale nu apucaseră să fie strânse într-un volum. În 1907, o parte din poeziile sale au fost adunate în volumul intitulat Spre țărmul dreptății.