Diletantismul – Individul si omul colectivului – Rudolf Kassner

2 eseuri scrise la 2 decenii distanță – primul publicat pentru prima oară în 1910, cel de-al doilea în mai multe numere ale Frankfurter Zeitung în 1931. De ce ne interesează ce a scris Kassner acum 100 de ani? Pentru că aceste eseuri pot fi privite ca două oglinzi metaforice: Pe de o parte ne oferă imaginea fidelă a gândirii a cel puțin unui om, care a trăit și a creat acum 100 de ani, pe de altă parte, ambele eseuri oglindesc la fel de bine situațiile actuale cu care ne confruntăm ca societate „modernă”. „În ce constă, așadar, Diletantismul omului modern atât de extraordinar de deștept? El nu mai constă în prostiile lui și în faptul că el, pur și simplu, „n-o nimerește”, nu, constă în schimb în surogate. Surogatele sunt, îmi pare mie, diletantismele moderne ale unei generații mașiniste, științifice, lucrătoare, lacome de viață și totuși negăsindu-și complet locul în viață, diletantismele din epoca progresului și a dezvoltării. Mașina, bunăoară, pune pretenții foarte specifice la adresa omului și-l transformă în muncitor, într-un om de la care nimeni nu cere fidelitate față de opera lui sau față de sine însuși, angajatorul însă cere desigur precizie. Mașina îl îndoaie și-l suceşte pe om, iar omul devine prin ea doar un membru, un braț, cinci degete, doi ochi, o ceafă, dar nu un Diletant. Unde e așadar loc pentru Diletant printre muncitori? Nicăieri, decât dacă-l numim apoi pur și simplu diletant pe cel care nu muncește, pe omul care savurează, pe trântor. Auzim astăzi repetându-se până la saturație că trăim într-o epocă de tranziție și de aceea toate sunt valabile doar provizoriu. …Ar fi mai just să punem întrebarea câtă vreme mai trebuie să dureze oare perioada asta de tranziție, sau când ar trebui așteptat momentul când Timpul sau Istoria vor înceta să mai funcționeze ca simplă tranziție, și dacă atunci nu cumva ar trebui, de pe o zi pe alta, să înceapă Mileniul, după ce perioada de tranziție va fi durat deosebit de mult, și toate celelalte lucruri asemănătoare care ar mai fi de întrebat în acest sens. Omul primitiv nu are nici Istorie, nici Idei, ci sufletul lui ascunde în sine orice Istorie și orice Idee posibilă. Un lucru vedem de aici – cum Istoria în sensul nostru, în sensul Dramei, nu s-a putut naște decât din aceea că Individul apare împotriva Colectivului sau se scindează față de el și că din această separare sau sciziune provine tot ceea ce noi numim Idee.” Oare ce va descoperi cititorul: am evoluat sau am involuat ca oameni și societate față de acum 100 de ani?