Dumnezeu nu e mort, Cristian Tudor Popescu

Tu ma’nspaimanti cu visuri, si’n spaime pui vedenii,

zburdalnicul meu suflet rupandu-mi-l de duh

si oasele, de moarte.

Ca nu traiesc cat veacul, sa’ndur la nesfarsit;

ci lasa-ma in pace cu viata-mi gaunoasa!...

Ce-i omul, ca Tu Insuti l-ai ridicat in slavi?

ce-i omul, ca Tu Insuti sa nu-l scapi din vedere,

sa ai un ochi asupra-i din seara pana’n ziua

si’n ceasu-i de odihna sa-l iei la intrebari?

O, pana cand ma’nvalui, si pana cand m’acoperi,

si pana cand n’am tihna nici sa-mi inghit scuipatul?

Dac’am gresit, ce oare sa fac eu? ci spune-mi,

Tu, Cel ce pan’si gandul din om il sfredelesti!...

De ce m’ai pus pe mine sa-Ti stau, eu, impotriva,

si sarcina sa-Ti fiu?

De ce faradelegea Tu nu vrei sa mi-o uiti

si pentru ce pacatul din mine nu mi-l speli?...

Si-acum, merg in pamant;

curand s-o face ziua, dar eu nu voi mai fi.

(Iov, 7, 14-21)