Ecouri ale unei Fețe Onirice pictura de colectie Ovidiu Kloska

Ecouri ale unei Fețe Onirice Din seria „Beautiful Mind of a Dreamer” Tehnică: Tehnică mixtă pe pânză Dimensiune: 80 x 80 cm An: 2025 „Ecouri ale unei Fețe Onirice” este o investigație ontologică sub forma unui portret – o încercare vizuală de a reda ceea ce rămâne dintr-o față atunci când fizionomia dispare, iar în locul ei persistă doar urma psihică, densitatea emoțională și reziduurile visului. Lucrarea propune o ruptură față de portretul tradițional, abandonând reprezentarea identitară și fidelitatea mimetică în favoarea unei cartografieri afective și metafizice a interiorității umane. În cadrul paradigmei portretului abstract contemporan, această piesă se înscrie într-o genealogie care atinge transcendența gestuală a lui Francis Bacon, abstracția spirituală a lui Bill Viola sau poezia neuro-afectivă din practica unor artiști ca Adrian Ghenie sau Jenny Saville – dar în același timp își croiește un drum propriu, centrat pe oniricul ca metodă de revelare a sinelui imaterial. Pânza devine deopotrivă oglindă și membrană: un câmp de fricțiune alchimică în care conștientul și subconștientul intră în coliziune. Fața nu apare prin contur, ci prin saturație energetică – straturi de pigment care interacționează ca furtuni neuronale, curenți cromatici sau fosile ale visului imprimate pe pleoapele interioare. Tonurile de portocaliu incandescent și albastru spectral se topesc unele în altele precum gânduri dintr-o tranziție de somn profund. Întreaga suprafață devine un peisaj meteo cognitiv. Privitorul nu întâlnește o persoană, ci urma unei prezențe – o față ca vibrație, deconectată de anatomie, dar încărcată cu forță invizibilă. Liniile care curg, stropii impulsivi, zonele de estompare nu sunt haotice, ci intervenții deliberate în țesătura energetică a pânzei – bâlbe vizuale ale memoriei sau ale intuiției sacre. Lucrarea respiră, pulsează, dispare – asemenea unui vis care încearcă să se amintească pe sine. „Ecouri ale unei Fețe Onirice” este și o provocare adusă fenomenologiei vizualului. Într-o epocă în care chipul este digitalizat, estetizat și transformat într-un obiect de consum ori control, această lucrare refuză conformarea – propunând o deconstrucție a vizibilului, o eliberare a feței din paradigma recunoașterii, a definiției și a convenției. Oniricul nu este aici ornament, ci condiție ontologică: a visa o față înseamnă a-i reda potențialul infinit, a o lăsa să vorbească prin lumină, textură și vibrație sinestezică. În contextul mai larg al seriei „Beautiful Mind of a Dreamer”, această piesă funcționează ca un nod metafizic – o poartă prin care privitorul nu accesează o persoană, ci o condiție de ființare. Sugerează că poate cele mai adevărate portrete nu sunt cele care arată, ci cele care rezonează, dezarmează și trezesc.