Femei – Mihail Sebastian

Seara e rece, albastră, plină de sunete stinse ce vin dinspre oraș, peste lac, dincolo de unde se văd lumini electrice depărtate. E joi și în parcul municipal este concert militar.

Aproape toată pensiunea a plecat cu vaporașul de la 8,27 să asiste. Ștefan Valeriu a rămas. Pe toată valea, deschisă larg în fața terasei, e un albastru profund de lemn de vișin.

— Domnule, cunoașteți jocul de șah?

— Da.

De ce a răspuns „da”? Ar fi fost atât de simplu să spună „nu” și acum ar fi fost afară, liber să-și continue plimbarea pe terasă. Un ,,da” grăbit și iată-i în hol, în fața tablei de șah, condamnat să fie atent.

Partenerul este un bărbat înalt, osos, negru, între două vârste și urât. Joacă rar, calculat.

— Dumneavoastră nu v-ați dus la concert?

— Nu.

— Nici eu. Nevastă-mea ținea morțiș să se ducă și am lăsat-o. Eu însă‌.‌.‌.

Ștefan a pierdut o tură, dar a construit în colțul stâng al tablei un atac la rege foarte strâns.

— Sunteți din Midi?

— Nu. Sunt român.

— Imposibil! Vorbiți ca un francez. Sau poate unde nu sunt eu obișnuit cu accentul de aici. Pentru că nici eu nu sunt din Franța. Sunt tunisian.

— Tunisian?

— Da. Adică francez din Tunisia. Am acolo plantații. Numele meu e Marcel Rey.