Femeia de ciocolata - Gib I. Mihaescu

  Ei tin ochii plecati si nu îndraznesc sa-i ridice la dânsul. Negrisor îsi ia ramas bun de la ea, odihnindu-si putin privirile, înainte de plecare în negura definitiva, în nuanta închisa a pielei catifelate. Ce izvor de noapte, în pielea asta, care desigur radiaza amurgul începator ce-i înconjoara, radiaza noaptea ce va sa vie, radiaza noaptea eterna în care va intra el, nesaturatul...
  O saruta în gând pe ploapele lasate si pe punctul acela de zbucium din gât. Se mai opreste putin si asupra lui Modreanu. El sta cu ochii înca plecati, ca un vinovat. Îi vine sa-l mângâie si sa-l îmbarbateze. Se poate gasi vreo vina copilului care vrea sa manânce singur dulciul preferat?