Foaia matricola a lui Emil Hatieganu de la Facultatea de Drept din Cuj , 1898 -

Sertar . Dimensiuni : 21,5 x 11,5 cm , 38 pagini , stare foarte buna . Emil Hațieganu (n. 9 decembrie 1878, Tritiul de Sus, comitatul Turda, Regatul Ungariei – d. 13 mai 1959, Cluj, Regiunea Cluj, RPR) a fost un politician și jurist român, membru proeminent al Partidului Național Român din Ungaria și Transilvania și succesorului său, Partidul Național-Țărănesc. Emil Hațieganu a fost fratele medicului Iuliu Hațieganu. A participat ca deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918. Înainte de arestare, a fost ales membru de onoare al Academiei Române (1945). Hațieganu a studiat dreptul la Facultatea de Drept din Cluj. A fost judecător la Hida, Ileanda Mare, Huedin și Cluj. A fost membru al PNR. În noiembrie 1918 a fost ales vicepreședinte al Senatului Național Român condus de Amos Frâncu, iar din 16 noiembrie a fost președintele Consiliului Național Român din Cluj. Ulterior, a făcut parte și din Consiliul Dirigent în comisiile pentru ocrotiri sociale, agricultură, justiție, fiind și șef al resortului de codificare. A fost un membru marcant al PNR și PNȚ, fiind ministru în guvernele Mironescu, Vaida-Voevod, Maniu și Groza. Ca ministru al Muncii și Securității Sociale din echipa ministerială a lui Iuliu Maniu, Emil Hațieganu împreună cu Gheorghe Mironescu l-a înscăunat pe Carol al II-a la întoarcerea în țară, ca rege al României. De asemenea, a deținut funcția de ministru de stat pentru Transilvania. În 1940, a devenit cunoscut pentru protestul său împotriva cedării Transilvaniei de Nord Ungariei. Retras din viața politică în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Emil Hațieganu s-a reîntors în fruntea opoziției înainte de căderea dictaturii pro-naziste a lui Ion Antonescu. După începerea ocupației militare sovietice din România, Hațieganu a deținut funcția de Ministru PNȚ fără Portofoliu în primul guvern Petru Groza al Partidul Comunist Român. În perioada 1912-1918 a condus publicația Curierul judiciar din Cluj, iar în timpul ocupației horthyste în Ardealul de Nord a condus singura publicație românească rămasă în zonă, ziarul Tribuna Ardealului. De asemenea, a fost fondator și director, între 23 august 1920 și 27 septembrie 1923, al revistei Glasul libertății care a apărut la Cluj, cu sub titlul „Foaie pentru popor, organ al Partidului Național Român”. În anul 1945 a fost arestat la Sibiu de autoritățile comuniste și anchetat . A fost condamnat pentru sabotaj la detenție în Închisoarea Sighet în anul 1951. În 1955 a fost eliberat. A decedat la Cluj, la 9 mai 1959.