Gelu Barbu, ritmul sentimentelor - Antonio Pita Cardenes - cu autograful Gelu B.

Editura: Cartea Romaneasca Data aparitie: 2004 Limba: Romana Coperta: Brosata (paperback) Numar volume: 1 Numar pagini: 372 Dimensiuni: 208 x 148 x 22 mm Greutate: 0.50 kg ISBN/Cod: 973-23-1832-5 Traducator: Ioan I. Gostian Recent, Editura Cartea Romaneasca a publicat un superb volum dedicat renumitului nostru balerin Gelu Barbu, un adevarat roman captivant scris de Antonio Pita Cardenes, pornind de la povestea pe care maestrul, cu sinceritate si caldura, a depanat-o pe casete audio, avind in centru reperele ilustrei sale familii si obirsia neuitata de la Lugoj, oprindu-se in detaliu asupra perfectionarii sale artistice la Leningrad. Sint trecute in revista succesele repurtate pe scena Operei bucurestene si turneele efectuate peste hotare, alaturi de colegii si prietenii sai din acea perioada „de aur“ (in cel mai bun sens al cuvintului) a baletului romanesc, punctind invidiile si „masinatiile“ care au insotit fiecare izbinda de-a sa, determinind in final fuga in Germania Occidentala, apoi dificultatile si reusitele profesionale datorate talentului sau fascinant, dar si norocului care l-a ajutat intotdeauna. Ultima parte a cartii ofera detalii interesante referitoare la activitatea de coregraf in Insulele Canare, recunoscuta si onorata cum se cuvine de spanioli, aplaudata insa si in tara, unde a revenit, in sfirsit, dupa 1990, primul popas fiind, firesc, in Lugojul natal caruia i-a dus dorul in cele trei decenii de exil. O poveste inedita Cum s-a nascut cartea Gelu Barbu – ritmul sentimentelor? Prietenii mei din Insulele Canare, unde m-am stabilit de multi ani, au considerat ca povestea vietii mele este interesanta, trecind prin toate regimurile politice posibile – de la monarhie constitutionala la epoca stalinista (la Leningrad), apoi la comunismul romanesc, evadarea in Germania in epoca sa de inflorire, social-democratia pura scandinava, alte structuri politice din diverse tari europene, dictatura lui Franco, tranzitia spaniola foarte interesanta, perioada regelui Juan Carlos si revenirea intr-o Romanie care, sa zicem, ca se intreapta spre „normal“. Cariera mea a trecut, de asemenea, prin diverse faze, pe citeva continente si, bineinteles, aproape in toate tarile europene… In tara erati extrem de apreciat, tatal dvs., compozitorul Filaret Barbu, era, de asemenea, un creator mult indragit si totusi ati fost primul artist roman care, in anii ’60, a ramas in strainatate. Nimeni n-a stiut motivul plecarii mele, in urma careia s-a facut un circ enorm, asa cum au facut rusii cu Nureev, care fusese primul fugit din URSS, un an inaintea mea. A fost pentru mine un moment foarte dramatic, dar care nu a depins de vointa mea. Vorbind citeva limbi straine, fiind un prim-balerin apreciat, eram invitat la ambasade la zilele nationale (unde mergeam impreuna cu Valentina Massini, Irinel Liciu, apoi cu Magdalena Popa, care imi devenise sotie, fiind invitate si Arta Florescu, Zenaida Pally etc.), evident cu permisiunea secretarului de partid de la Opera, tov. Firu. Mi s-a intins o cursa, cei de la Securitate mi-au spus ca exista o inregistrare a unei discutii in care eu vorbesc rau despre regimul politic din tara, desi nici o minte normala nu si-ar fi putut imagina ca, stiind cum peste tot era plin de microfoane, am fi vorbit despre asa ceva. Mi-am dat seama apoi ca am fost santajat pentru a accepta sa fiu trimis la scoala de spioni din Moscova. Din punctul lor de vedere, eram prototipul care poate „pacali“ bine. Nu puteam refuza, dar am spus ca ma voi gindi. Propunerea mi s-a facut in biroul lui Alexandru Draghici, intii cu amabilitati, apoi cu tipete si amenintari. Nici parintii, nici Magdalena nu trebuiau sa stie. Aparuse si o persoana care venea la mine acasa, despre care trebuia sa spun ca este un coleg de la Lugoj. Eram urmarit permanent – stiam cine e persoana. Singura care a stiut adevarul a fost sora mea, desi avea doar 15 ani. Eram disperat, dar am avut noroc, pentru ca, in 1961, Opera avea un contract cu RDG, Gabriel Popescu avea probleme dupa ce fusese arestat si deci nu putea figura pe lista de turneu – doar eu si Gheorghe Cotovelea mai eram prim-balerini. Am plecat impreuna cu el, cu Ion Alexe, Valentina, Irinel, Alexa Mezincescu, Ileana Iliescu, urmind sa sustinem recitaluri in diverse orase germane. M-am gindit sa trec „dincolo“, desi zidul Berlinului fusese ridicat in august, iar eu am ajuns acolo in 17 noiembrie. Am riscat si, ceea ce eu numesc destin, sansa, noroc, m-a ajutat, pentru ca altfel putea fi sfirsitul. Am ajuns „dincolo“, intr-o lume necunoscuta, pentru ca nimeni din baletul nostru nu dansase in occident; eu cu Valentina fusesem in 1959 doar in India, invitati personal de Nehru, apoi in Egipt (la invitatia lui Nasser) si Indonezia (primiti de Suharto). Dar in occident nu ma cunostea nimeni. Pentru a primi permis de azilant politic, am trecut prin lagare, unde trebuia sa fiu verificat. Aveam la mine doar diploma de la Leningrad, pasaportul si hainele cu care eram imbracat. M-au ajutat mult romanii de la Europa libera, mi-au dat imbracaminte, citeva marci, ma chemau la masa, dar m-au dus si la televiziunea din München, unde nu i-a interesat deloc diploma mea, si… m-au pus sa fac exercitii la bara – am indurat umilinte teribile. Am primit insa acolo, un loc, ulterior am cunoscut un producator care a filmat cu mine Dupa-amiaza unui faun, apoi coregrafii realizate in Italia, la ruinele romane de la Pompei, la Capri, Palatul Tiberius etc. Destinul a intervenit din nou, pentru ca o prim-balerina britanica invitata la Bucuresti in anii ‘50 – Beryl Gray – alaturi de care dansasem la Opera, era directoarea Festivalului de balet de la Londra si m-a cautat la München prin consulat. Pentru ca avea un contract de exclusivitate cu Bryan Ashbridge, nu putea sa danseze cu mine in Anglia, dar m-a recomandat si am fost angajat imediat ca prim-balerin la Opera Regala din Oslo. Au urmat apoi aparitii in Norvegia, Suedia, Elvetia, Franta, Germania etc. Initial, eu cerusem sa ma duc in America, la matusa mea, Iris Barbura, mare dansatoare expresionista (care, timp de 15 ani, a trait o imensa dragoste alaturi de Sergiu Celibidache). Scoala Béjart Ati avut succes, incepuse afirmarea pe marile scene occidentale si, totusi, ati renuntat… In 1966 am avut o problema la coloana, care pe vremea aceea nu se putea opera, existind riscul paraliziei. Mi s-a spus sa caut un loc unde clima imi va fi favorabila. Am scris tutoror cunostintelor in speranta ca ma vor ajuta, dar toti s-au eschivat. Si, din nou, destinul a facut ca, totusi, un prieten norvegian, pe care il cunoscusem in Elvetia, sa-mi propuna sa ma duc in Canaria, sa stau la el si, daca imi va conveni clima, sa ma stabilesc acolo. Cind am ajuns, a fost o „dragoste la prima vedere“, m-am legat imediat de acele locuri, mai ales ca am constatat ca tinerii aveau talent, dar exista doar balet spaniol traditional, mai putin opera si balet clasic, pentru ca Franco nu era amator de asa ceva, preferind fotbalul si corrida. Nici Madridul nu avea o trupa nationala de balet, ci doar cu specific iberic. La Barcelona, baletul evolua doar in spectacolele de opera. Dupa trei ani petrecuti la Las Palamas, m-am vindecat fara operatie, apoi am incercat sa dansez din nou, dar alaturi de doi vechi prieteni si patru tinere, cu care am format un ansamblu, efectuind chiar un turneu in Italia, Elvetia, Franta, Spania, Portugalia. Asa am cunoscut-o pe regina Elena, mama regelui Mihai, pe care am vizitat-o apoi de citeva ori; de la ea stiu adevarul despre fraudarea alegerilor, plecarea din tara a regelui cu doar doua geamantane – nu i s-a permis sa ia nici macar bijuteriile personale; in tara se confunda plecarea sa cu cea a lui Carol II care, intr-adevar, a plecat cu tablouri de Tizian, Rubens etc. Mihai a trait in SUA din salariu de pilot de incercari, apoi, ca reprezentant al unei firme de elicoptere, s-a stabilit in Elvetia unde s-a casatorit cu printesa Ana, provenind dintr-o ramura saraca a casei regale daneze. Ceea ce va spun este din „sursa directa“. A suferit enorm, tot timpul se gindea la Romania. Regina Elena a trait putin timp in tara, pina cind Carol a trimis-o in exil, in Italia si isi vedea copilul doar de doua ori pe an, in prezenta adjutantului lui Carol. Doar putini stiu asta, iar ceilalti exploateaza aceasta tacere. Regina Elena mi-a spus ca trebuie sa traiesc acolo unde imi place, rugindu-ma sa-i scriu in momentul in care voi deschide propria mea scoala de balet. In Las Palmas am gasit o sala mica de balet, pe care o prietena mi-a oferit-o la un liceu particular. Am inceput sa dansez in propriile mele coregrafii, singur sau cu grupul de elevi, pe muzica contemporana (Penderecki, Stockhausen, Pierre Henry…), in coregrafii moderne, ca sa maschez, astfel, tehnica lor deficitara in stilul clasic. Pictori moderni au realizat decorurile. Inceputul a fost extrem de „puternic“ si, desi publicul dorea „tu-tu“-uri, treptat a devenit cel mai mare adept al creatiei contemporane. Faceam scoala clasica, dar cu o extrema libertate a corpului (m-a inspirat enorm Bejart, care ma lasase sa asist la repetitii cind crea celebrele sale coregrafii, ceea ce a fost pentru mine o noua scoala). „Nu recomand tinerilor sa plece“ Dupa exact trei decenii, ati revenit la Opera din Bucuresti. M-a invitat Mihai Brediceanu, directorul Festivalului „George Enescu“, sa prezint, cu intreaga mea companie, doua spectacole – Eu il iubesc pe Becket (dupa Asteptindu-l pe Godot) si Yguaya (m-a inspirat mult epoca prehispanica a Insulelor Canare cucerite de spanioli, care, din epoca de piatra, a „sarit“ direct la renastere). Cu acest prilej am vazut noua generatie de balerini ai Operei evoluind in Lacul lebedelor (in care dansasem si eu); nu vreau sa fac nici o comparatie – noi am avut o traditie mare, a fost o pleiada cu totul aparte. Simona Somacescu este excelenta in anumite roluri, are personalitate, este culta, mi-a placut sa lucrez cu ea. Facea o pereche foarte frumoasa cu Cristian Craciun, iar cu Mihai Babuska s-a realizat un „trio“ bun in Dupa-amiaza unui faun. Ulterior, am dus in Canare intreg ansamblul romanesc de balet (50 de persoane), prima oara cu recitaluri din repertoriul clasic, a doua oara cu ceea ce montasem eu aici; au avut cronici minunate in 1994, cind turneul a fost organizat de oficialitatile spaniole ca un omagiu pe care mi l-au adus dupa 25 ani de activitate coregrafica. Sarbatorirea s-a repetat apoi la Bucuresti, Timisoara, Lugoj – au fost momente unice. Revenind in tara, nu ati avut resentimente fata de cei care v-au facut atita rau, determinindu-va sa plecati? Am norocul ca pot trece peste multe lucruri negative, sint un optimist si am nevoie de energii pozitive. La Lugoj vin anual pentru ca am nevoie de oxigenul orasului natal. Asta inteleg bine cei care au fost rupti de locurile natale – oricit de fericit ai fi, nu rezisti mult timp departe. Stere Popescu s-a sinucis dupa fuga sa la Paris. Eu nu ma pot plinge, dar nu multi au avut sansa mea. Momentele mele de fericire au fost atunci cind dansam sau cind terminam o coregrafie. Dar la inceput nu ma puteam bucura – nu recomand tinerilor sa plece. E foarte greu sa intri in mentalitatea altei tari, sa te accepte, sint multi xenofobi – am simtit asta emigrind in Germania. Pentru nimic in lume nu as accepta sa fiu profesor acolo, desi platesc bine, dar… nu ma intereseaza banul. Dupa ‘90 m-am linistit venind la Lugoj. Daca ar fi doar dupa mine, as reveni miine definitiv in tara, dar in Canare este nevoie de mine, multi depind de scoala pe care o conduc. In privinta legaturii cu tara, l-am mostenit pe tata – dupa razboi, a venit la Lugoj un reprezentant al ambasadei SUA sa-i propuna sa plece la Cleveland, unde episcopul ortodox dorea mult sa lucreze acolo; mama a fost imediat de acord, dar tata nu a putut sa accepte, era legat de atmosfera romaneasca. Nu stiu cind voi mai colabora cu Opera – am 72 de ani, nu vreau sa ma avint. Mai bine sa se spuna „ce bine ca a venit Gelu“ decit… „iar a venit Gelu“! Ce noi spectacole ati prezentat in ultima vreme? Am avut o premiera in 12 mai cu trei secvente pe muzica contemporana scrisa de Daniel Rocca din Canare si Preludiu si moartea Isoldei de Wagner (cu o pereche excelenta, tineri pe care ii consider urmasii mei). Apar si eu ca „martor“ al mortii Isoldei, deci „ma misc“ pe scena cind e necesar. Am insa simtul ridicolului – nu vreau sa fiu ca Alicia Alonso…; Plisetkaia danseaza si acum pentru ca are talent artistic, iar Carla Fracci, de asemenea, reuseste prin frumusete si gratie. In ce priveste conceptia coregrafica, incerc sa nu semene un balet cu altul, dar fiecare coregraf are o „semnatura“ care se vede imediat, mai ales daca imbini clasicul cu contemporanul. Sint partizanul scolii clasice, corpul trebuie sa fie educat in acest spirit, apoi poti dansa si hip-hop mai usor si mai bine. Ca si un pictor care trebuie sa stie sa deseneze perfect, ca Picasso, apoi poate face orice. Prin experienta, prin lecturi sau vazind expozitii de pictura, ideile de schimba, vin de la sine. Balerinii trebuie sa fie oameni culti – eu asa ii indrum pe elevii mei – sa stie in ce epoca e plasat spectacolul, ce e baroc, cine au fost Michelangello, Dali. Doi suedezi – Birghit Culberg (care a imaginat coregrafii pentru mine) si Ivo Kramer (care a creat pentru mine Viata Sf. Anton de Padua pe o muzica super-moderna de Nordheim) m-au influentat foarte mult. Am dansat Balanchine, creatorul baletului clasic american (care e tot „scoala Petersburg“, dar s-a debarasat de toate manierismele, a ramas la esenta pura) si, probabil, toate acestea isi pun amprenta, fara sa-mi dau seama, in coregrafiile mele. Revenind la cartea despre dvs., se pare ca succesul de care s-a bucurat a fost cu totul deosebit. Sinteti prima careia ii destainui faptul ca exista un proiect de film in co-productie romano-hollywoodiana, conditia pe care am pus-o fiind ca filmarile sa fie realizate in Romania. Se va filma pe diverse scene ale teatrelor unde am dansat. Din pacate, filmele mele de televiziune din anii ‘50-’60 au fost sterse toate dupa ce am plecat, asa incit nu vor fi incluse si secvente in care dansez eu, dar… vor dansa altii in… „ritmul sentimentelor“ mele… Observator cultural, 03-07-2004