George Sarry - Ma vie. Souvenirs de prison et de liberte (Viata mea. Amintiri din inchisoare si din libertate) memorii inchisori in Romania comunista

Autor: George Sarry

Titlu: Ma vie. Souvenirs de prison et de liberte

Editura: George Sarry

An aparitie: 2012

Nr. pagini: 324

Tip coperta: Cartonata, lucioasa

ilustratii

Limba franceza

starea cartii: aproape noua

Descriere: “Ma vie. Souvenirs de prison et de liberté” este varianta in limba franceza a cartii “Amintiri din inchisoare si din libertate”.

Volumul se inscrie in seria lucrarilor memorialistice semnate de fosti detinuti in inchisorile politice din Romania. Fara a avea pretentii literare, autorul a preferat sa astearna pe hartie realitatea cruda a gulagului comunist romansc, completand astfel o vasta (desi neplacuta) pagina a istoriei Romaniei.

Stabilit la Montreal, astazi in varsta de 82 de ani, George Sarry este un nume cunoscut in literatura memorialistica de gen (ca si personaj pana acum), iar relatarile sale vin sa coloreze, sa nuanteze si sa confirme cele scrise de alti fostui supravietuitori ai infernului concentrationar romanesc. Baia Sprie, Cavnic, Jilava, Pitesti – nume de trista amintire din panoplia temnitelor in care comunistii si-au inchis adversarii de gandire, locuri prin care George Sarry a trecut si suferit, si despre care noi avem norocul sa aflam doar din carti…

George Sarry, născut la Constanţa, în 1928, într-o familie greco-engleză vestită în prima jumătate a secolului trecut, este autorul acestei tulburătoare cărţi, în care îşi rememorează cei 11 ani petrecuţi ca deţinut politic în închisorile comuniste.
Volumul „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate” este deopotrivă un memorial al durerii şi umilinţelor trăite în temniţele regimului, dar şi un testimonial al ingeniozităţii şi tehnicilor de supravieţuire în faţa ororilor de tot felul.
 
Fragmentul de mai jos ilustrează curajul unor mame, care, depăşind frica şi toate adversităţile, au avut curajul să vină la închisoarea de la Piteşti, pentru a aduce deţinuţilor veşti despre lumea de afară, cea mai preţioasă hrană pentru cei izolaţi cu desăvârşire în spatele zidurilor reci ale celei mai dure închisori  din România comunistă.
 
Ion Ioanid, unul dintre fiii celor două „ţărănci” curajoase, a scris la rândul său un celebru volum, „Închisoarea noastră cea de toate zilele”, în care, printre portretele colegilor de celulă, se află şi evocarea, plină de căldură şi admiraţie, a lui George Sarry.
 

„În celula în care mă aflam, un coleg al meu, Ion Ioanid, a reuşit să trimită o notă mamei lui, în care îi cerea să vină în prima duminică a fiecărei luni cu trenul care soseşte la Piteşti la orele treisprezece şi să vină pe strada din partea de sud a penitenciarului unde se afla celula noastră. Tot în nota asta i-a explicat mamei sale cum să comunice cu noi prin Morse. Noi vom scoate o cămaşă prin obloanele de la fereastră. În anul 1957, administraţia închisorii a pus obloane de lemn la fiecare fereastră, închise permanent şi bătute în cuie. Noi, cei din celulă, nu puteam vedea decât cerul, însă aveam găuri secrete în oblon unde puteam vedea în orice direcţie. Nimeni n-a ştiut cine a dus nota mamei lui Ion Ioanid. Abia după douăzeci şi şase de ani, când l-am vizitat pe Ioanid în Germania la München, mi-a spus că plutonierul Dobre care era gardian pe celular i-a făcut, pe lângă multe altele, şi acest serviciu, punându-şi libertatea în primejdie, dacă ar fi fost prins.
 
Se apropia ziua pe care o aşteptam. Aranjasem şi cu alţi băieţi din alte celule să fie pregătiţi să recepţioneze când le vom comunica. În celula noastră făceam pregătiri cum să ne aranjăm. Unul avea misiunea să stea la uşă în dreptul vizetei în caz că gardianul deschide vizeta, ca să-i blocheze vederea, astfel încât să nu ne surprindă la fereastră. Aveam plăcuţele de săpun gata. La fereastră nu puteam sta decât doi. Eram eu şi Sandu Ghika. Mama lui fusese anunţată şi ea, prin acelaşi procedeu, iar Ioanid nu putea recepţiona destul de repede. A sosit ziua mult aşteptată. Se apropia ora când trebuia să sosească trenul. Pe celular se împărţea masa. Toţi eram încordaţi şi nervoşi. Soseşte şi la noi ciorba pe care am băut-o repede şi aşteptam să vină gardianul să strângă gamelele. Uneori acesta venea mai târziu şi nu voiam să vină tocmai când eram în plină activitate. Am răsuflat uşuraţi când am auzit uşa deschizându-se să dăm afară gamelele goale. 

După socoteala noastră trenul sosise şi foarte curând trebuia să apară mama lui Ioanid, cu mama lui Ghika. Pe strada unde era peretele sudic al penitenciarului, unde trebuia să vină eroinele noastre, nu prea era circulaţie. Am anunţat băieţii de la celulele celelalte să fie gata.
 
Nu au trecut nici treizeci de minute şi vedem două femei cu baticuri pe cap. Erau două ţărănci care se opresc la o distanţă foarte convenabilă nouă. I-am spus lui Ioanid să vină repede la fereastră să vadă dacă aceste „ţărănci“ nu sunt persoanele pe care le aşteptam. Când Ioanid se uită pe gaura de la fereastră, imediat spune: „Scoate cămaşa, este mama“. Eu cu Ghika luăm poziţie la fereastră cu plăcuţa de săpun şi condeiul. Femeile au început să ne transmită aşa cum au fost instruite în notiţa primită, adică: pentru linie puneau ambele mâini la brâu, pentru punct puneau numai o mână la brâu. Cine nu ştia ce fac aceste „ţărănci“ ar fi crezut că ele vorbesc între ele. Făceau cu schimbul, trans - miţându-ne noutăţi. Nu ne era uşor să ţinem pasul cu viteza cu care ne transmiteau. La sfârşitul transmisiei, ne-au comunicat că vin iarăşi luna viitoare. Am coborât de la fereastră şi am început să descifrăm ce am scris pe plăcuţe. Chiar dacă unul dintre noi omisese o literă, celălalt o prinsese. Ne-am consultat cu celelalte celule şi am constatat că nu ne scăpase nimic.
 
Am aşteptat câteva zile ca să transmitem mai departe veştile primite. Ele erau hrana noastră cea mai bună, ne menţineau moralul şi speranţa. Nimeni nu ar fi bănuit că aceste bătrâne ţărănci erau nişte doamne binecunoscute în Bucureşti, una soţia fostului general Ghika, iar cealaltă soţia unui avocat binecunoscut din Bucureşti care pledase la procesul lui Codreanu. Scena s-a repetat patru luni în şir. Când mamele colegilor noştri au venit ultima dată ne-au comunicat că nu vor mai putea veni, deoarece cred că sunt urmărite în Bucureşti”.

Carte RARA