Hanul ciorilor - Ioan Slavici

La o masa de la stanga sedeau doi olteni, cu paharele pline in fata lor; pe lavita, intr-un colt, era un neamt zdrantaros, iar hangiul grec, bulgar ori albanez, ce-o fi fost, isi randuia dichisurile.
Nu era tarziu, dar pareau cu totii obositi, somnurosi si tresarita oarecum ca din somn cand el intra.
E lucru deosebit in felul lui sa dai asa, deodata, fata cu oamenii pe care nu i-ai mai vazut si care nu te-au mai vazut, ba sa stii ca ai sa petreci, departe de alta lume, toata noaptea cu dansii. Tasca, om umblat in multe drumuri, o mai patise, ce-i drept, aceasta, dar acum nu era ca alte dati. Lasa ca nu-i trecuse prin gand sa maie la „Hanul Ciorilor", dar le mai patise si celelalte nepatite. El se uita deci cu ochi scrutatori mai intai la cei doi olteni, apoi la neamt si in cele din urma la hangiu, si nu-i stateau, parca, nici unuia bine ochii in cap.
Ceilalti se uitara si ei tot cu ochii scrutatori la dansul.
„Cine or fi astia?" se intreba el.
„Cine o mai fi si asta?" se intrebau ei