IN CURTEA CU PAVAJUL GRI AUGUSTIN FRATILA

Despre viata boema din anii '80, alcool si baruri de noapte! O carte senzationala: "In curtea cu pavajul gri!"//////////////"Un optzecist minunat, cantautor, folkman, prieten cu Nichita Stanescu, care a murit la 57 de ani. Noi, optzecistii, am fost o generatie oropsita, umilita, un amestec de tragism si derizoriu care ne-a marcat", asa si-a inceput criticul literar Dan C. Mihailescu prezentarea cartii inegalabilului Augustin Fratila.///////////"Augustin Fratila este autorul celei mai frumoase calitati de tristete", spune Dan C. Mihailescu. "In curtea cu pavajul gri" este un volum de evocari, tablete de cate doua pagini.////////////// interviu apărut la 23 septembrie 2009 în revista “Luceafărul-de dimineaţă”. Sunteţi traducător, scriitor, compozitor şi interpret de muzică folk. Cât de importantă este muzica pentru un scriitor? Cum se completează artele sau cum se continuă? Rareori mi-a fost dat să cunosc artişti – oameni ai literelor mai ales, care sa nu aibă o relaţie specială cu muzica. Cu muzica începe şi se termină totul. Sunetul este o formă subtilă de manifestare a energiei universale, de care avem nevoie ca de aer. În ceea ce mă priveşte, relaţia mi-a fost indusă, ca să zic aşa, prin educaţie. De foarte mic am fost dus cu forţa la ore de muzică, începând cu acordeonul – un instrument mai puţin costisitor decât pianul (pe care mi l-aş fi dorit) dar la fel de util în călăuzirea auzului către receptări performante – iar apoi, după ce am început şcoala, vioara. Pot spune că am învăţat notele muzicale înaintea literelor. Cât despre cuvinte, relaţia cu acestea a fost mai dificilă pentru că acasă la mine se vorbea doar la obiect, când era nevoie – rareori se pălăvrăgea convenţional (mai ales când veneau musafiri, chestie extrem de plicticoasă de altfel!) – în rest era o tihnă plină de linişte şi iubire, în care mă simţeam atât de bine încât am început să rostesc fraze – cf. spuselor mamei – abia după trei ani! Păi nici n-aveam de ce – părinţii se învârteau în jurul meu, cu discreţie dar foarte atenţi (uneori, mai mult decât îmi doream), locul în care stăteam, celebrul Mânăştur – cartierul clujean – era mirific pe-atunci, după casa noastră începea câmpul, şi pădurea, şi stânele ciobanilor, pe unde mă aventuram păzit de Cezar, câinele lup-negru, adus de tata de la Şcoala de dresaj din Sibiu, curtea era plină de orătănii de tot felul, în grădină erau arici, şi cârtiţe, şi ulii care pândeau puii de găină… au fost primii mei colocutori care uzau de alte limbaje decât al meu, aşa că nu era nevoie de cuvinte. Deci a quoi bon parler?! După ce-am învîţat alfabetul, muzicii i s-a alăturat, în programul obligatoriu de trainuire juvenilă al familiei mele ardeleneşti, lectura! Lucru care a picat la ţanc în noman’s landul muţeniei mele. Devoram tot ce mi se dădeam să citesc într-un ritm care l-a făcut pe tata să mă suspecteze de superficialitate, drept pentru care – abil – mă punea sa-i povestesc chipurile, uneori, ce citeam. Aiurea – mă asculta de fapt, la lecţii! Şi ca să revin la întrebare: nu ştiam pe-atunci că voi fi artist – nici azi nu ştiu, dar asta e problenma mea, de-acum! – dar mi s-au deschis căile, senzorialul meu a fost educat de foarte devreme, pregătit pentru a recepta –orice- de oriunde ar fi venit. Evident acest tip de percepţie deschisă, a binelui şi răului venind “la pachet” , dezvoltă şi o amoralitate genuină (în absenţa religiozităţii) aşa că aş fi putut oricând deveni tractorist, învăţător, delincvent, nebun, narcoman, medic, ..parlamentar european (nu mi-ar fi stricat!). Dar destinul a vrut să scriu şi să cânt…şi asta fac.