Knut Hamsun - Foamea

Inspirat de experienţe trăite de autor însuşi, romanul lui Knut Hamsun stă sub semnul foamei şi al nebuniei iminente. Elementele autobiografice se împletesc discret cu ficţiunea, conferind naraţiunii veridice accente contemporane.

Personajul central şi singurul, în fapt, al romanului este un scriitor încă tânăr, aflat în pragul disperării, lipsit de orice fel de resurse pentru a se întreţine. Sărac lipit, vagabondul lui Hamsun trăieşte de pe o zi pe alta numai şi numai datorită hazardului. Om inteligent de altfel, singura lui armă este scrisul, pe care îl şi foloseşte uneori, punându-l în slujba unui ziar, al cărui director, „Comandorul”, îl răsplăteşte cu mărinimie pentru munca depusă.

Incapabil să rămână sub un acoperiş mai mult de câteva săptămâni, el hoinăreşte pe străzile din Christiania, în căutare de hrană: Îmi era îngrozitor de foame. Pe stradă am găsit o aşchie de lemn şi am început s-o mestec. Aceasta mi-a ajutat. Oare de ce nu mă gândisem mai demult la aşa ceva? Senzaţia acută de foame nu dispare totuşi şi singura scăpare ar fi redactarea unui material pentru ziar. Inspiraţia însă nu ţine cont de factorii fiziologici imperioşi şi apare doar rareori, furnizându-i, în acelaşi timp, idei, ca de exemplu, năstruşnicul articol despre cunoaşterea filosofică, care nu ar putea nicidecum să-i potolească focul din pântece.

„Scăparea”, alinarea lui şi-o găseşte în propriile cuvinte. Fie că se ceartă sau se încurajează, monologurile lui interioare au fost considerate precursoare ale celor întâlnite mai târziu în proza unui Franz Kafka, de exemplu. Extravaganţa logicii sale e cu atât mai impresionantă cu cât îşi realizează scăpările, în faţa cărora se predă în mod conştient: Şi gândurile încep din nou să-mi rătăcească. Îmi dădeam tot timpul seama că vorbeam fără şir şi nu rosteam nici un cuvânt pe care să nu-l aud şi să nu-l înţeleg. Mi-am zis: iarăşi vorbeşti fără noimă ! Dar nu aveam încotro. Era ca şi când aş fi fost treaz, dar aş fi vorbit în somn. Capul îmi era uşor, nu mă durea, absolut degajat, şi gândurile nu-mi erau deloc confuze. Am luat-o iarăşi razna şi nu am mai opus nici o împotrivire.

Posedând o imaginaţie debordantă, hoinarul înfometat îşi construieşte, ca un copil trist, poveşti pline de magie şi glorie, în care povestea de iubire, după care tânjeşte şi de care este inconştient, ocupă un loc primordial. Realitatea face ca în calea lui să iasă o femeie, dar care se dovedeşte a fi o replică inferioară celei plăsmuite de fantezia lui. În general, oamenii care se întâmplă să se găsească pe acelaşi drum cu el sunt reci şi absorbiţi de propriile lor probleme. Neataşat de nimeni şi nimic, romanticului rătăcitor i-ar prinde bine o schimbare. Pe care un om în situaţia lui nu va pregeta să o îmbrăţişeze şi îşi va asuma riscuri. Indiferent unde acestea îl vor purta.