L. M. Arcade , Poveste cu tigani , Paris , 1966 , ed. 1 ; Caietele Inorogului

Raft 14 . 246 pagini , editia 1 in 1500 exemplare. L.M. Arcade (pseudonim al lui Leonid Mămăligă; 13 iulie 1921, Vaslui - 4 decembrie 2001, Paris) este un prozator, poet, eseist şi dramaturg. Este fiu al Semproniei (născută Terfaloga) şi al lui Mina Mămăligă, ofiţer. Îşi face clasele elementare şi liceale la Lugoj, localitate din care se trăgea familia mamei sale, şi Lipcani (Bucovina), luându-şi bacalaureatul în 1940, la Lugoj. Urmează Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti (licenţiat în 1944). Debutează încă din liceu, cu poezii, în revista „Iconar", dar adevărata afirmare publicistică o consideră a fi eseul Cele două Europe, publicat în 1943 în paginile revistei „Vremea". Cola­borează de asemenea, în primii ani după război, cu articole politice la „Dreptatea". În 1946 obţine din partea guvernului francez o bursă de studii la Paris, unde se stabileşte definitiv, întreprinzând cercetări paralele de economie politică în vede­rea trecerii unui doctorat, a cărui temă, Maximalismul, deter­mină şi câteva eseuri publicate încă din 1951 în revista exilului românesc anticomunist de la Paris, „România viitoare". Face parte din grupul studenţilor refugiaţi, naţional-ţărănişti, sprijiniţi de Comitetul Naţional, sub aripa lui Constantin Vişoianu şi Alexandru Cretzeanu. În 1949 şi 1950 a fost director literar adjunct al Editurii Pavois; din 1951 până în 1976, director comercial şi apoi director al unei societăţi pe acţiuni. Publică, la mari intervale de timp şi cu destulă reţinere, în câteva dintre cele mai importante reviste culturale ale exilului, precum „Destin", „România", „Fiinţa românească" şi „Prodromos". Se numără printre membrii fondatori ai ce­naclului „Anotimpuri" şi ai revistei cu acelaşi titlu, iniţiată în 1955 de N.A. Gheorghiu. Încercările literare ale lui Arcade abor­dează o paletă extrem de largă, de la poeme, eseuri şi povestiri, până la pagini de critică literară, recenzii de cărţi. Figurează, de altfel, în antologia Poezia românească nouă, alcătuită în 1956, în exil, de Vintilă Horia. În anii '60 creează Cenaclul de la Neuilly-sur-Seine, pe care îl găzduieşte în locuinţa sa de la Paris. Primele povestiri, datând din 1949, sunt însăilări satirice, plecând de la realităţile dramatice ale exilului parizian anti­comunist românesc, tratate în tonalităţile caragialeşti deja manifeste în presa de coloratură naţional-ţărănistă, susţinută de Constantin Vişoianu („Moftul român" etc.). În cenaclul său, Arcade citeşte, capitol după capitol, prima lui carte, Poveste cu ţigani, publicată în 1965 în seria editorială iniţiată sub titlul „Caietele Inorogului", în care a mai inclus cărţi de Mircea Eliade şi Horia Stamatu, instaurând un climat intelectual cultivat cu intenţia de a defini un adevărat grup literar. Din 1980, coordonează, împreună cu Aureliu Răuţă, cercul şi gruparea editorială „Hyperion". Poveste cu ţigani s-a bucurat de succes în toată publicistica literară a exilului, dar a rămas în perspectiva inter­pretativă a multora drept o carte stranie, greu definibilă şi extrem de dificil de înţeles. În revista „Prodromos" (6/1967), Andrei Scrima a încercat, de altfel, o decodificare a prozei lui Arcade, apropiindu-l pe autor de registrul literaturii iniţiatice, de resursele oarecum „secrete" ale literaturii lui Mateiu I. Caragiale şi Ion Barbu. Într-o dedicaţie care însoţeşte textul în ediţia a treia, din 1996, Scrima a legat numele prozatorului de iniţialele V.V. şi S.T. (adică V. Voiculescu şi Sandu Tudor), integrându-l unei anume „Tagme de Taină". Prozatorul lucrează nu cu fapte şi întâmplări, ci cu pilde, ca în „cărţile de învăţătură" sau în „vieţile sfinţilor". Jocul artistic astfel dezvăluit implică o anume arhaizare a cuvântului şi o structură a frazei ce simulează şi sugerează totodată înţelepciunea, tâlcul. Este vorba aici de o ceremonie a limbajului; satul, decojit „ca un ou curăţat", se situează într-o zonă incertă, fiinţând între puritatea iniţială de dinainte de păcat, pe care aspiră să o atingă Cavalerii, şi păcatul ca atare, înfăţişat de reprezentanţii lui Nefârtate, lumea tuciurie a unei vieţi anistorice; pentru că ţiganii, în viziunea mitică a prozatorului, nu au intrat niciodată în cursul istoriei, au fost mereu deasupra sau în afara vârstelor civilizaţiei. Sensul dual al fenomenelor, pe care Arcade îl împinge până spre unele valori cu rezonanţe bogomilice (de unde şi echivalarea ţiganilor cu purtătorii de însemne satanice), derivă, în realitate, din alternarea perspectivei narative în funcţie de intuirea timpului povestirii. Poveste cu ţigani s-ar fi putut intitula, într-un înţeles mai perceptibil receptării critice, po­vestea păcatului şi a ispăşirii lui, ceea ce face din această naraţi­une o retranscriere în esenţă a preocupărilor fundamentale din literatura de înţelepciune şi din cărţile populare de prevestire ale Evului de Mijloc. Sensul iniţiatic pe care-l descifra Andrei Scrima în Poveste cu ţigani se pierde totuşi la Arcade sau se rezumă la o nuanţă contemplativ-constatativă. Lipseşte drumul, s-a anulat călătoria, după cum absentează şi „Rugul aprins", dar au trecut în prim-plan pilda istorisită, ridicarea spre sens biblic a universului individualizat. Satul din Poveste cu ţigani trăieşte şi respiră în raport cu valorile eternităţii, ca şi acela al lui Blaga din Arca lui Noe sau al lui Voiculescu din Povestiri şi din Zahei Orbul.