Levantul

„ Daca Bolintineanu ar fi avut acces la lumea de curatii geometrice carora li se închina Ion Barbu? Daca pe Eminescu l-ar fi miscat zbuciumul din sufletul unui Manoil? Daca lui Arghezi i-ar fi venit gustul sa rescrie el Tiganiada ? Daca ar fi presimtit pasoptistii nostri ca se va ivi pe meleagurile române un tiran fara pereche si porneau sa-l ia în tarbaca, asa cum stiau ei, cu cântecele comice si monoloage autodemascatoare? Daca ar învia epopeea? Toate acestea par doar ipoteze fanteziste pentru spiritul modern, convins ca dupa revolutiile poetice, a caror initiativa a avut-o, nu se mai poate scrie ca înainte. Osteneala degeaba, Philosophie des als ob . Numai ca în arta fantezia va avea mereu ultimul cuvânt. Iar Vaihinger ramâne oricând la moda. Ne-o dovedeste Mircea Cartarescu, compunând Levantul , formidabila reactivare de forte latente ale poeziei românesti din cele mai vechi timpuri pânã azi, adevarat manifest literar postmodern , în care vedem pe viu cum o întreaga experienta lirica e reluata cu uimitoare inventivitate si lucreaza ca sa dea un asemenea produs încântator. Sunt aici jocuri de oglinzi fascinante, mari aripi ale imaginatiei batând nebuneste spre absolut, humor si înfiorari spirituale profunde, altoiuri fecunde si inovatii temerare, candoare si savanterie. Ba poate chiar atâta farmec încât sa împace cu poezia si pe cei care au renuntat sa o mai citeasca.“ (Ovid S. CROHMÃLNICEANU)