Mara – Ioan Slavici

Sunt săraci, sărăcuţii, că n-au tată; e săracă şi ea, c-a rămas văduvă cu doi copii; cui, Doamne, ar putea să-
i lase când se duce la târg? cum ar putea dânsa să stea de dimineaţă până seara fără ca să-i vadă? Cum e când
e atât de bine să-i vezi?!
Umbla Mara prin lume, aleargă sprintenă, se târguieşte şi se ceartă cu oamenii, se mai ia şi de cap câteodată,
plânge şi se plânge c-a rămas văduvă, şi apoi se uită împregiur să-şi vadă copiii şi iar râde. „Tot n-are nimeni
copii ca mine!“ îşi zice ea, şi nimeni nu poate s-o ştie aceasta mai bine decât dânsa, care ziua toată vede
mereu copii şi oameni şi nu poate să vadă fiinţă omenească fară ca s-o pună alăturea de copiii ei. Mult sunt
sănătoşi şi rumeni, voinici şi plini de viaţă, deştepţi şi frumoşi,’rău sunt, mare minune, şi e lucru ştiut că
oameni de dai Doamne numai din copii răi se fac.