Mirona - Cella Serghi

Intrebata, deseori, care e cartea mea preferata, de care dintre eroinele mele ma simt mai legata, am raspuns fara ezitare: Mirona. Poate fiindca mai mult pentru ea am suferit, pentru aceasta carte pe care am scris-o impreuna in noptile in care timpul parca inceta sa mai curga in clepsidra.
„Timpul aici nu are nicio masura, spune Rainer Maria Rilke, intr-o scrisoare catre un tanar poet. Un an nu conteaza. Zece ani nu inseamna nimic. Sa nu socotesti, ci sa cresti ca arborele pe care seva nu-l grabeste, care rezista increzator marilor vanturi ale primaverii fara sa-i fie teama ca vara ar putea sa nu vina. Vara vine. Dar nu vine decat pentru cei care stiu sa astepte tot asa de linistiti si receptivi, ca si cand ar avea eternitatea in fata lor. Invat asta in fiecare zi, cu pretul suferintelor pe care le binecuvantez”.
Cu pretul suferintelor pe care le binecuvantez s-a nascut Mirona. I-am transmis durerea si bucuriile mele, blestemul si fericirea de a fi scriitor, curajul de a pierde azi pentru a castiga maine. Fiindca atunci cand se termina cartea, fiecare simte ca exista un maine, ca „azi” e doar o repriza intr-un meci care va fi castigat.

 N-am îndraznit sa-i pun întrebari. Dar m-am apropiat de el si l-am sarutat pe obraz. Întâia oara dupa atâta vreme, mi-a luat gura, ca în seara aceea la Balcic, în cort. Ca si atunci, vuia vântul, ca si atunci, am încercat sa urmaresc lucid placerea buzelor lui atingând, vibrând usor sau zabovind apasat pe buzele mele. Fiecare atingere a lor ma ametea, fara ca totusi sa-mi pierd cumpatul, fiindca tineam sa urmaresc lucid progresul acestei ameteli.
   Cât de greu m-am despartit de el! Si ce stingherita am fost în seara aceea lânga Michi. Nu eram femeia lui Alex si totusi întelegeam abia acum ca l-am înselat pe Michi cu fiecare gând pe care l-am avut pentru Alex, cu fiecare emotie prin care am trecut urcând treptele acelea, sau dorind, pe strada, sa-l întâlnesc din întâmplare...

Cella Serghi, Pânza de paianjen