Din
1947, exilul şi-a asumat greaua misiune de a fi vocea care să
continue lupta anticomunistă. Dar nici cei din exil nu au luptat la
unison împotriva unui regim criminal. Cei mai mulţi au ales să
rămînă pasivi, unii chiar au colaborat cu agenţii regimului. Dar
cei care au ales confruntarea directă şi-au asumat cele mai multe
riscuri şi o bună parte din viaţa lor s-a identificat cu
obiectivele înlăturării sale. Dar pentru aceasta ei aveau nevoie de
mijloace şi radioul a fost cel mai puternic în anii în care
televiziunea abia făcea primii paşi, iar presa scrisă era
cenzurată. Aproape fără excepţie, toţi luptătorii anticomunişti din
exil au vorbit la radio. Exemplele au fost personalităţile politice
şi cele culturale, dar istoria a reţinut şi altele. Unul a fost
avocatul, ofiţerul şi jurnalistul Mugur Valahu, unul dintre cei mai
vehemenţi adversari ai regimului instalat în 1945 în
România.
În 1948,
Valahu pleacă clandestin din România şi colaborează la Radio Paris,
BBC, RFE. Susţinut de americani, între 1954 şi 1960 organizează şi
conduce “Radio România Viitoare – Vocea Rezistenţei Naţionale” din
Salonic. Intervievat de Centrul de Istorie Orală din
Radiodifuziunea Română în 1998, Valahu povesteşte despre războiul
psihologic pe care îl purta cu autorităţile de la Bucureşti şi cum
reacţionau cei atacaţi de postul lui:
“De exemplu,
aveam nume de procurori, nume de diverşi comunişti înrăiţi pe care
îi atacam personal atrăgîndu-le atenţia: “bagă de seamă, lucrurile
se schimbă, noi suntem aici, tu eşti trădător de ţară, ai să
plăteşti toate crimele tale”. Asta ca să vezi genul de emisiuni
care nu aveau nimic în comun cu emisiunile de la Europa liberă sau
Vocea Americii care erau emisiuni, ca să spun aşa, elegante,
moderate, sau de informaţie pură. Aveam din cînd în cînd întîlniri
cu cîţiva români care ne spuneau care este situaţia din ţară. Unul
dintre tehnicienii de la staţia de bruiaj ne spunea că guvernul era
extrem de îngrijorat de acţiunea noastra de radio, de incitare la
crimă, la pedepse cu moartea. De cîte ori apărea emisiunea noastră,
anunţau “vine Radu Verde”. Radu Verde eram noi şi tehnicianul
spunea ca eram consideraţi inamicul public al regimului
comunist.”
Foarte
activ, Mugur Valahu a devenit în scurt timp o ţintă pentru regim.
Aceasta nu s-a dat în lături nici de la metode extreme pentru a-l
lichida:
“Au încercat
să mă răpească la Atena, o dată, iar a doua oară au vrut să mă
omoare. Comuniştii aveau o zonă a lor de circulaţie, nu aveau voie
să treacă în anumite cartiere. Eu mă găseam în cartierul în care ei
erau interzişi, deci eram în masina mea şi mi-am dat seama că la un
moment dat eram urmarit de trei Mercedesuri cu numerele ambasadei
romane de la Atena, pe care le cunoşteam, bineînţeles, că doar mă
informam. Mă urmăreau şi au încercat să-mi taie drumul. Am reuşit
să scap o dată, iar a doua oară au încercat să mă forţeze să cad
într-un fel de prăpastie de 20-30 de metri pe acest drum. Cum aveam
o maşină foarte rapidă şi mititică am reusit sa scap, iar ei s-au
descurajat şi n-au mai încercat să mă
urmarească.“
Revolta
maghiară din 1956 a aprins speranţa şi în conştiinţa lui Mugur
Valahu. Prin intermediul postului de radio, a încercat să extindă
şi în România exemplul maghiar:
“Îndemnul
era că există mîndria românească, ungurii sunt pe cale să se
răscoale, românii nu pot să stea cu braţele încrucişate. Trebuie să
facem şi noi ceva, facem greve, manifestaţii pe stradă. Chiar dacă
nu suntem înarmaţi, daca suntem sub teroarea ruşilor şi suntem
descurajaţi, trebuie să-i ajutam pe unguri în răscoala lor făcînd
greve, semne pe ziduri: cruci, semnul libertăţii, litera “L”,
lucruri din astea. Dădeam sfaturi de acţiuni individuale ca să nu
provocăm represalii împotriva unor grupuri care s-ar fi
format.”
Odată cu
accederea la putere a lui Nicolae Ceauşescu în 1965, regimul a
încercat şi alte metode pentru a-l aduce la tăcere. Una a fost
oferirea de privilegii. Răspunsul lui Mugur Valahu a fost
tranşant:
“Cînd eram
la Madrid, un oarecare Buga, un altul Tudoran, care erau consul
general şi prim secretar de ambasadă, m-au acostat m-au luat de
mână şi mi-au spus “domnu Valahu, de multă vreme vreau să vă vedem
şi să stăm de vorbă. Te invităm în ţară să vezi că lucrurile s-au
schimbat, că domnul Ceauşescu este un român bun, patriot, şi că
dumneata eşti prost informat de situaţia din România şi te invităm
în ţara”. Eu le-am răspuns: “ştiu ce însemnă invitaţia voastră,
ştiu ce înseamnă şi, dacă vreţi într-adevăr să vin, voi lăsaţi-vă
nevestele aici, la Madrid, în mâna mea, şi eu mă întorc în ţară.
Dacă vă convine acest schimb, sunt gata”. Am vrut să-mi bat joc de
ei, şi au început să rîdă şi ei de invitaţia asta
prostească.”
Radio
România Viitoare se închide în 1960, cînd relaţiile
sovieto-americane intră în perioada coabitării. Mugur Valahu nu
şi-a părăsit convingerile şi anul 1989 i-a adus confirmarea
acestora.
(Steliu
Lambru)
|