|
 Din
1947, exilul şi-a asumat greaua misiune de a fi vocea care să
continue lupta anticomunistă. Dar nici cei din exil nu au luptat la
unison împotriva unui regim criminal. Cei mai mulţi au ales să
rămînă pasivi, unii chiar au colaborat cu agenţii regimului. Dar
cei care au ales confruntarea directă şi-au asumat cele mai multe
riscuri şi o bună parte din viaţa lor s-a identificat cu
obiectivele înlăturării sale. Dar pentru aceasta ei aveau nevoie de
mijloace şi radioul a fost cel mai puternic în anii în care
televiziunea abia făcea primii paşi, iar presa scrisă era
cenzurată. Aproape fără excepţie, toţi luptătorii anticomunişti din
exil au vorbit la radio. Exemplele au fost personalităţile politice
şi cele culturale, dar istoria a reţinut şi altele. Unul a fost
avocatul, ofiţerul şi jurnalistul Mugur Valahu, unul dintre cei mai
vehemenţi adversari ai regimului instalat în 1945 în
România.
În 1948, Valahu pleacă clandestin din România şi
colaborează la Radio Paris, BBC, RFE. Susţinut de americani, între
1954 şi 1960 organizează şi conduce “Radio România Viitoare – Vocea
Rezistenţei Naţionale” din Salonic. Intervievat de Centrul de
Istorie Orală din Radiodifuziunea Română în 1998, Valahu povesteşte
despre războiul psihologic pe care îl purta cu autorităţile de la
Bucureşti şi cum reacţionau cei atacaţi de postul
lui:
“De exemplu, aveam nume de procurori, nume de diverşi
comunişti înrăiţi pe care îi atacam personal atrăgîndu-le atenţia:
“bagă de seamă, lucrurile se schimbă, noi suntem aici, tu eşti
trădător de ţară, ai să plăteşti toate crimele tale”. Asta ca să
vezi genul de emisiuni care nu aveau nimic în comun cu emisiunile
de la Europa liberă sau Vocea Americii care erau emisiuni, ca să
spun aşa, elegante, moderate, sau de informaţie pură. Aveam din
cînd în cînd întîlniri cu cîţiva români care ne spuneau care este
situaţia din ţară. Unul dintre tehnicienii de la staţia de bruiaj
ne spunea că guvernul era extrem de îngrijorat de acţiunea noastra
de radio, de incitare la crimă, la pedepse cu moartea. De cîte ori
apărea emisiunea noastră, anunţau “vine Radu Verde”. Radu Verde
eram noi şi tehnicianul spunea ca eram consideraţi inamicul public
al regimului comunist.”
Foarte activ, Mugur Valahu a devenit în scurt timp o
ţintă pentru regim. Aceasta nu s-a dat în lături nici de la metode
extreme pentru a-l lichida:
“Au încercat să mă răpească la Atena, o dată, iar a
doua oară au vrut să mă omoare. Comuniştii aveau o zonă a lor de
circulaţie, nu aveau voie să treacă în anumite cartiere. Eu mă
găseam în cartierul în care ei erau interzişi, deci eram în masina
mea şi mi-am dat seama că la un moment dat eram urmarit de trei
Mercedesuri cu numerele ambasadei romane de la Atena, pe care le
cunoşteam, bineînţeles, că doar mă informam. Mă urmăreau şi au
încercat să-mi taie drumul. Am reuşit să scap o dată, iar a doua
oară au încercat să mă forţeze să cad într-un fel de prăpastie de
20-30 de metri pe acest drum. Cum aveam o maşină foarte rapidă şi
mititică am reusit sa scap, iar ei s-au descurajat şi n-au mai
încercat să mă urmarească.“
Revolta maghiară din 1956 a aprins speranţa şi în
conştiinţa lui Mugur Valahu. Prin intermediul postului de radio, a
încercat să extindă şi în România exemplul
maghiar:
“Îndemnul era că există mîndria românească, ungurii
sunt pe cale să se răscoale, românii nu pot să stea cu braţele
încrucişate. Trebuie să facem şi noi ceva, facem greve,
manifestaţii pe stradă. Chiar dacă nu suntem înarmaţi, daca suntem
sub teroarea ruşilor şi suntem descurajaţi, trebuie să-i ajutam pe
unguri în răscoala lor făcînd greve, semne pe ziduri: cruci, semnul
libertăţii, litera “L”, lucruri din astea. Dădeam sfaturi de
acţiuni individuale ca să nu provocăm represalii împotriva unor
grupuri care s-ar fi format.”
Odată cu accederea la putere a lui Nicolae Ceauşescu
în 1965, regimul a încercat şi alte metode pentru a-l aduce la
tăcere. Una a fost oferirea de privilegii. Răspunsul lui Mugur
Valahu a fost tranşant:
“Cînd eram la Madrid, un oarecare Buga, un altul
Tudoran, care erau consul general şi prim secretar de ambasadă,
m-au acostat m-au luat de mână şi mi-au spus “domnu Valahu, de
multă vreme vreau să vă vedem şi să stăm de vorbă. Te invităm în
ţară să vezi că lucrurile s-au schimbat, că domnul Ceauşescu este
un român bun, patriot, şi că dumneata eşti prost informat de
situaţia din România şi te invităm în ţara”. Eu le-am răspuns:
“ştiu ce însemnă invitaţia voastră, ştiu ce înseamnă şi, dacă vreţi
într-adevăr să vin, voi lăsaţi-vă nevestele aici, la Madrid, în
mâna mea, şi eu mă întorc în ţară. Dacă vă convine acest schimb,
sunt gata”. Am vrut să-mi bat joc de ei, şi au început să rîdă şi
ei de invitaţia asta prostească.”
Radio România Viitoare se închide în 1960, cînd
relaţiile sovieto-americane intră în perioada coabitării. Mugur
Valahu nu şi-a părăsit convingerile şi anul 1989 i-a adus
confirmarea acestora.
(Steliu Lambru)
|
)
Print
