În singuratatea mintii mele

„Bucuria de a te exprima, trufia pe care ti-o da cuvantul domesticit, gata sa si se supuna, senzatia ca el este treapta care te poarta in locul acela inalt, la care iti faci uneori iluzia ca doar tu poti ajunge. Stiu, desigur, ca prin cuvant noi despartim lumea intre fiinte «cuvantatoare» si «necuvantatoare». Dar scriitorul se socoteste mai mult decat un cuvantator. El este un sacerdot al cuvantului care ridica limba pe alta treapta a ei, dandu-i o putere de care indeobste lumea nu are nici cea mai mica idee.\r\n\r\nDar daca scriitorul este mai mult decat un simplu cuvantator, daca el este un sacerdot al cuvantului care ridica limba pe suprema treapta a ei, acolo unde Verbul a nascut lumea si unde nimeni in afara lui, dupa Creator, nu mai poate ajunge – nu trebuie el oare pedepsit? Pedeapsa acestei ascensiuni este dobandirea unei constiinte a carei luciditate este atat de mare, incat ea devine simultan mantuire si blestem.“\r\n\r\n \r\n\r\n„Exista oare un laborator al filozofiei? O incapere in care experientele de zi cu zi sunt puse pe masa gandirii si disecate spre a fi intelese? In care bucatile mele de viata devenite «viata gandita» sunt intelese inainte de a fi uitate? In aceasta incapere trebuie sa ai curajul sa intri cu trairile tale, cu pataniile tale stranii, cu iubirile tale, cu dezamagirile tale, cu indignarile tale, cu tot ceea ce, pentru tine, a devenit problema de viata.“ — GABRIEL LIICEANU\r\n