Necunoscuta de la Wildfell Hall - Anne Bronte, editia 2022

... Trebuie sa te port cu mine indarat pana catre toamna anului 1827. Dupa cum stii prea bine, tatal meu era un fel de boiernas din comitatul X; si, dupa dorinta‑i adeseori exprimata cu hotarare, am mers pe urmele lui ocupandu‑ma de proprietatea noastra, fara prea multa bucurie in aceasta privinta, intrucat ambitia ma indemna catre teluri mai inalte, iar ingamfarea ma facea sa cred ca, daca nu ascult de glasul ei, imi ingrop talantul1 sau, cum se zice, imi ascund lumina sub obroc. Maica‑mea facuse tot ce‑i statuse in putinta pentru a ma convinge ca sunt in stare de realizari mai mari; dar taica‑meu, care era de parere ca ambitia e calea cea mai sigura spre dezastru, iar schimbarea nu poate insemna altceva decat distrugere, refuza cu indarjire sa plece urechea la orice plan privind imbunatatirea situatiei mele sau a semenilor mei. El ma asigura ca toate vorbele de acest fel nu sunt decat fleacuri si, pana si pe patul de moarte, ultimele lui cuvinte au fost rugamin‑ tea fierbinte de a nu ma abate de la datina strabuna, de a‑mi alege calea pe care o urmasera si el, si, inaintea lui, bunicul, de a ma lepada de nazuintele‑mi desarte, purtandu‑mi cinstit pasii prin lume, fara sa ma uit nici in dreapta, nici in stanga, precum si de a face in asa fel incat sa las copiilor mei pogoanele stramosesti cel putin la fel de infloritoare cum le‑am mostenit eu de la el. Ma rog! La urma urmei, un fermier cinstit si harnic e unul din‑ tre cei mai folositori membri ai societatii; si daca imi inchin talentele cultivarii proprietatii mele si propasirii agriculturii in general, voi face in felul acesta sa profite nu numai rudele mele apropiate si cei ce depind de mine, dar, in oarecare masura, si omenirea toata; asadar, se va spune ca n‑am facut degeaba umbra pamantului. Cu capul plin de asemenea ganduri, ma straduiam sa ma con‑ solez, in timp ce ma intorceam putin cam obosit de pe ogor intr‑o seara rece, umeda si innorata de pe la sfarsitul lunii octombrie. Dar licarirea unui foc jucaus, intrezarit prin fereastra salonasului, a fost mai de folos pentru a ma inviora si pentru a ma dojeni pentru nemultumirile mele ingrate decat toate cugetarile intelepte si hotararile cuminti pe care incercasem sa le incropesc in mintea mea; pentru ca pe atunci – nu uita – eram destul de tanar – n‑aveam decat douazeci si patru de ani – si nu ajunsesem inca sa am nici pe jumatate stapanirea de sine pe care am dobandit‑o acum – oricat de mica ar fi ea...