Zile albe, zile negre. Memorii - Nichifor CRAINIC

Manuscrisul acestor memorii - o capodopera a genului memorialistic -, scrise în anii 1945-1946, când Nichifor Crainic a fost sub mască-pribeag în ţara sa (se ascundea de autorităţile prosovietice la Mănăstirea Sâmbăta de Sus – protejat de stareţul Arsenie Boca - şi prin satele ardelene), a fost salvat şi păstrat cu grijă de către Părintele Arsenie Boca (1910-1989), într-o perioadă (1947-1962) când puteai fi trimis în temniţă sau la Canalul Dunăre-Marea Neagră dacă deţineai scrieri de-ale lui Nichifor Crainic. De exemplu, ginerele lui Crainic, Alexandru Cojan, a fost trimis în temniţă (1951) pentru deţinere de publicaţii interzise, adică pentru manuscrisele şi cărţile lui Crainic. Chiar şi după 1964, Securitatea le deschidea dosare de urmărire informativă celor care vorbeau pozitiv despre Nichifor Crainic. Aşa i s-a întâmplat arhimandritului Paulin Lecca, fost student de-al lui Crainic, căruia i s-a deschis dosar de urmărire de către Securitate, în 1971, doar pentru că într-o discuţie l-a elogiat pe fostul său profesor de teologie mistică, Nichifor Crainic. „În momentul arestării lui Crainic la Cerghid, ignorantul plutonier de jandarmi a fost aşa de uluit de prada pe care pusese mâna: (de, un fost ministru, dar despre care nu ştia nimic), încât nu s-a gândit că un scriitor ar putea şi să scrie. Manuscrisele au rămas în casa preotului de unde, după un scurt timp, alt preot, părintele Arsenie le-a luat şi le-a ascuns în podul Mănăstirii Sâmbăta. Apoi, acelaşi inimos preot, când a fost silit să plece de acolo, le-a dus la o rudă a lui, morar undeva într-un sat din Transilvania, unde au rămas iarăşi câţiva ani până la moartea acestuia. După aceea, de acolo, au fost adăpostite prin alte locuri, ascunse în poduri sau şoproane, îngropate în pământ. Gândul nostru se îndreaptă cu recunoştinţă la acei oameni, - cu suflete mari care şi-au riscat libertatea şi familia ca scrierile lui Nichifor Crainic, adevărate documente de epocă, care le-au fost încredinţate, să nu se distrugă, să nu se piardă. După eliberarea din închisoare în 1962, aceste inestimabile scrieri au fost restituite lui Nichifor Crainic. Toţi cei care vegheasem la păstrarea acestor scrieri, trăiam adânca satisfacţie, marea mulţumire că ele au revenit în mâna celui care le scrisese. După moartea lui Nichifor Crainic, în 1972, aceste manuscrise au trecut din nou prin primejdii, fiind păstrate de fiica lui şi de mine, înfruntând din nou riscurile şi eventualitatea unor noi pătimiri ca în 1951-1955, când opresiunea s-a manifestat în forma ei cea mai brutală asupra noastră. Trecând prin atâtea locuri, împrejurări şi condiţii grele, aceste manuscrise au suferit parţial unele degradări, dar au ieşit la lumină după o jumătate de secol, ca adevărate documente de istorie şi cultură din care să se poată împărtăşi şi generaţiile tinere de azi” (Alexandru COJAN, ginerele lui Nichifor CRAINIC). „Sentimentul care mă stăpâneşte în această clipă sărbătorească e recunoştinţa caldă faţă de Domniile-Voastre care, alegându-mă membru al Academiei Române, mi-aţi poleit numele cu suprema distincţie la care poate să ajungă în ţara noastră un mânuitor de cuvinte.. Cazul meu e acesta din urmă. Copil desfăcut nici eu nu ştiu cum din cea mai anonimă umilinţă rurală, intrând în altă lume, unde nu puteam să am nici rude şi nici ocrotitori, umbră de gând nu m-a ispitit vreodată că voi ajunge umăr la umăr cu savanţii, cu erudiţii şi cu plăsmuitorii de vrăji olimpice ai României. Socotindu-mi viaţa trăită, am certitudinea că mâna nevăzută a Celui de Sus ne poartă de la marginea de jos la marginea cealaltă a existenţei, de la umilinţă la faimă şi de la faimă la umilinţă, ca să se încredinţeze în ce măsură îi semănăm sau nu, - fiindcă ne-a zidit după chipul său pentru bucuria de a-i fi asemenea”. (Academicianul Nichifor Crainic, în discursul de recepţie de la Academia Română, Elogiul lui Octavian Goga, rostit în 22 ai 1940 în şedinţă solemnă) „M-am ridicat dintr-o sărăcie lucie, însufleţit de tatăl meu fără carte, care m-a voit «om mare» ca şi învăţătorul genial pe care l-am avut în sat. Ceea ce am luat din casa părintească pentru formaţia ulterioară este emoţia de copil când bunica după tată mă trimitea pe lunca Neajlovului să culeg ghiocei şi Floarea Paştelui, mergând dus de mâna ei, să le depunem pe masa sfântă în Vinerea Mare şi să ne dăm amândoi «pe sub Domnul Hristos». Apoi, în aceeaşi noapte a marii dureri mergeam cu mama la morminte, şi auzeam jelania sfâşietoare evocând sufletele morţilor în cimitirul înstelat de lumânări. Trăiam emoţii covârşitoare. De la tata mi-a rămas prima educaţie literară, când mă lua pe genunchi, spunându-mi baladele haiduceşti ale Munteniei în luptă cu turcii. Dacă aş fi rămas în sat, sigur aş fi fost poet popular. Încă din şcoala primară versificam. Cum m-am ridicat apoi? Numai prin puterile mele proprii şi printr-o încredere spontană în ajutorul Celui de Sus, căci altul n-am avut.” (Nichifor Crainic) „Duminica dimineaţa, nu terciul era aşteptat, ci predica lui Nichifor Crainic, spusă în şoaptă să nu audă gardianul... Poeziile lor au suplinit antibioticele, vitaminele, poeziile lor ne-au ţinut de foame” (Nicolae Enescu, Memoria lacrimei) Nichifor CRAINIC. „ Zile albe, zile negre. Memorii.” București: Editura Floare Albă de Colț, ISBN: 978-606-93528-8-2, 2015, 448 p.