Niciodata singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete, Andrei Serban

Niciodata singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete, Andrei Serban 

Cuvant inainte de Toma Pavel

Piesa cu piesa, Andrei Serban compune un mozaic al artistilor straini si romani pe care i-a cunoscut, o fresca personala a lumii culturale, cu punctele ei forte si vulnerabilitatile mai putin stiute. Nume mari din lumea artei sunt evocate nu doar din perspectiva regizorului, ci si a omului care a cunoscut alti oameni. Peter Brook, o autoritate in teatrul contemporan, i-a facilitat autorului intalnirea cu gandirea lui Gurdjieff. Ellen Stewart, fondatoarea teatrului newyorkez La MaMa, iesit din sabloane si devenit platforma de expresie pentru artistii tineri, si-a invaluit viata privata intr-o aura de legenda. Meryl Streep, stapanita de impulsuri contradictorii si mereu imprevizibila, avea in tinerete ambitia de a fi prima in toate. Pina Bausch le cerea dansatorilor o sinceritate absoluta, aproape brutala, facandu-i pe unii sa izbucneasca in plans la repetitii. Dand la o parte mastile – tot atatea conversatii cu sine –, autorul ne arata nemijlocit chipurile de sub ele, ipostaze ce construiesc impreuna imaginea omului care isi inchina viata artei si arta vietii, ca sa inteleaga diferenta dintre fantezie si realitate.

„Niciodata singur, acesta e titlul cartii  in care Andrei Serban isi evoca prieteni, parteneri sau colaboratori. Astfel isi precizeaza conditia de artist, ce se implineste in comunitate si nu in singuratate, ca a oricarui om de teatru. El a cultivat-o si dezvoltat-o cu un talent unic, caci si-a manifestat constant capacitatea de contaminare energica si artistica a unor grupuri de varste, culturi sau istorii diferite. Ceea ce Andrei Serban isi asuma ca statut a fost profund penalizat de criza covid-ului. De aceea regizorii au fost cei mai destabilizati prin izolarea impusa drastic, ce i-a frustrat tocmai de regimul lor de lucru si, grav raniti, si-au cautat sau gasit solutii de compensatie. Ca Serban care, condamnat la solitudine,  si-a revizitat prin scris colegii de o viata sau artistii carora le-a facut portrete cu precizie si afectiune autobiografica reunindu-i intr-o carte scrisa tocmai departe de ei si de fervoarea agitata a repetitiilor. Descindere in timp,  tocmai pentru ca vaduvit de prezentul comunitar. Pentru ca a fost « singur », s-a consacrat acestei expeditii retrospective si a realizat acest muzeu personal.” George Banu