Parinti, Diana Badica

Romanul descrie viata unei familii dintr-un orasel de provincie care se confrunta cu moartea unuia dintre cei doi copil. Incercarile familiei de a se adapta la noua situatie coincid cu transformarea societatii romanesti, cea mai mare parte a actiunii fiind plasata in perioada postcomunista. Ioana Negrila, eroina romanului, este o fetita prinsa intre intimplarile copilariei, neputinta de a-si ajuta fratele si nevoia de a trece peste moartea lui. Impreuna cu Tudor, un vecin de virsta ei, incearca sa afle ce s-a intimplat cu fratele ei, mort la un centru de ingrijire a unor persoane cu dizabilitati, dar nu reuseste sa gaseasca nici o pista verosimila. Lumea cartierului, familia extinsa, deteriorarea relatiei dintre parinti aduc resemnarea in fata mortii abia in perioada adulta.

„Povestea Ioanei Negrila, protagonista acestui roman, este marcata de doua evenimente traumatizante. In copilarie, boala fratelui ei mai mic o priveaza de atentia parintilor, facind-o sa se simta neglijata. Dupa moartea lui Florinel, in perioada adolescentei, atunci cind lucrurile par sa reintre in normal, parintii se despart. Urmarea este ca, ajunsa la maturitate, Ioana traieste singura, convinsa ca orice incercare de a-si intemeia o familie este sortita esecului. Cititorului nu-i va scapa, fireste, faptul ca datele biografice ale personajului coincid cu cele ale autoarei. Naratiunea la persoana intii ii va sugera, in plus, ca schimbarea de nume e menita sa prezinte ca fictiune o experienta de viata strict autentica. Ar fi insa o greseala sa reducem romanul la faptele de la care a pornit. In primul rind, ca povestitoare, Ioana nu se confunda cu personajul omonim, ea istorisind cu verva anecdote despre nenumarate alte personaje. In al doilea rind, exista, de fapt, nu una, ci trei «Ioane» cu voci distincte: fetita naiva, adolescenta orgolioasa si femeia matura, care isi rememoreaza viata. Principala calitate a romanului, remarcabila pentru un debut, consta in aceasta extraordinara mobilitate a punctului de vedere. Caracterul autobiografic ramine important, dar se cere inteles ca o constructie-de-sine in care, paradoxal, personajul preia initiativa.” (Ovidiu Verdes)