Partitura Teatrului Alhambra, Nu-ti pare rau cand vezi!, Ion Vasilescu, interb.

Dorm. Dimensiuni : 36,5 x 27 cm, 4 pagini . Alhambra a fost un teatru de revistă românesc ce a activat în perioada interbelică la București. A fost înființat în toamna anului 1930 de către Nicușor Constantinescu, Nicolae Vlădoianu și Ion Vasilescu, cu toții foști angajați ai teatrului condus de actorul Constantin Tănase, Cărăbuș . Sediul Alhambrei s-a aflat mai întâi în strada Sărindar (azi, Constantin Mille), pe locul unde în zilele noastre se găsește Teatrul Mic din București, apoi, din 1936, în clădirea actualului Teatru de Comedie. În lunile estivale, reprezentațiile de la Alhambra erau găzduite de grădina Colos din calea Victoriei. Teatrul și-a închis porțile în anul 1940. Înființarea noului teatru a fost determinată de rațiuni deopotrivă artistice și financiare. Pe de o parte, Constantinescu și Vlădoianu erau nemulțumiți de maniera de alcătuire a spectacolelor lui Tănase, lipsită de o unitate narativă și, din punct de vedere muzical, sprijinită exclusiv pe șlagăre importate din Vest. Argumentele bănești țineau de faptul că teatrul Cărăbuș opera numai pe durata verii, obligându-și angajații să găsească alte contracte pe timpul anului; noul teatru Alhambra, în schimb, era prevăzut să aibă stagiune plină. Despre fondarea teatrului, regizorul Nicușor Constantinescu amintește următoarele: „Era un teatru al tinereții. Eu aveam 25 de ani, Ionel Vasilescu , care s-a lansat cu strălucirea unui meteorit, cu un an mai mult, iar cel mai bătrân membru al trupei, actorul Costică Toneanu, împlinise abia 36 de ani. Vedetele noastre erau Marilena Bodescu, Silly Vasiliu, Aurel Munteanu. În a doua stagiune a debutat Virginica Popescu, iar în unele spectacole a colaborat Mia Apostolescu. Primul succes fulminant al teatrului nou înființat s-a produs în vara anului 1931, la grădina Colos, unde galeria a fost puternic marcată de cântecul Suflet candriu de papugiu , aplaudând frenetic și cântând împreună cu actorii aflați pe scenă. Unul din dezideratele conducerii teatrului era să propage un repertoriu de cântece original, autohton, care să rivalizeze cu șlagărele străine prezente în spectacolele altor companii de revistă din țară. Pentru aceasta a fost convocat tânărul compozitor Vasilescu, fost colaborator al cuplului Constantinescu–Vlădoianu la teatrul Cărăbuș, care până la venirea în Alhambra nu avusese ocazia să se remarce ca autor de cântece. Totuși, primele stagiuni ale teatrului din strada Sărindar s-au sprijinit numai în parte pe creații originale românești. Abia în noiembrie 1933, odată cu lansarea spectacolului Inimi de ciocolată, teatrul oferă publicului un repertoriu în întregime original, compus de Ion Vasilescu. Tot în această stagiune teatrul începe să colaboreze și cu alți compozitori – de pildă, în Alhambra iubește (octombrie 1933) figurează și cântece de Ionel Fernic, Gerd Wilnow sau Gherase Dendrino; mai târziu, în 1937, compozitorul Claude Romano (pseudonim de creator al muzicologului George Sbârcea) este angajat de Nicușor Constantinescu drept compozitor secund al teatrului. Odată afirmat ca autor de șlagăre – scrise în stilul creațiilor apusene, foxtroturi, tangouri, valsuri etc. – Vasilescu caută să construiască un stil național, în spiritul folclorului și al muzicii populare românești. Primul spectacol care reușește să impună astfel de creații ca șlagăre, lansat la sfârșitul anului 1934, este Fata șefului de gară (cu subtitlul Alhambra filmează); piesa de rezistență a revistei se numește Cântă-mi să uit dragostea. Importantul succes astfel cucerit determină direcțiunea teatrului să reia bucata și în stagiunea următoare, în revista O nuntă la Alhambra. Fata șefului de gară o aduce pe scenă ca protagonistă pe cântăreața Elena Zamora, căreia i se oferă o partitură dificilă, pe măsura posibilităților sale tehnice. Spectacolul mai lansează un șlagăr, de data asta un tango: Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară?. În septembrie 1936, teatrul se stabilește în sala Excelsior din str. Bălăceanu, actuală Sf. Dumitru. Tot acum, instituția își schimbă numele în Teatrul de reviste-operete Alhambra–Excelsior. Noua stagiune se deschide cu revista 101 Alhambra Melody prilej care îi aduce teatrului cel mai mare succes de până la acel moment; este vorba despre un nou cântec în stil românesc semnat de Vasilescu, Glasul roților de tren. Cântecul, lansat pe scena Alhambrei de către actrița Agnia Bogoslava-Zirra, a fost preluat la scurt timp de nenumărate orchestre din țară, devenind un fel de obsesie. Popularitatea lui este, de altfel, reflectată în cupletul intitulat Omul care a înnebunit auzind Glasul roților de tren, scris de Eugen Mirea pentru un viitor spectacol al teatrului, Super Alhambra. Stagiunea 1937–1938 a produs revista Expoziția internațională Alhambra, al cărei titlu făcea referire la Expoziția internațională de Arte și Tehnică, desfășurată la Paris în acea perioadă. În vara lui 1938, Nicolae Vlădoianu are ideea de a o invita într-un spectacol viitor pe Maria Tănase, la acel moment cunoscută doar prin apariții radiofonice în emisiunile dedicate folclorului. Cântăreața își dă acordul să interpreteze câteva piese din repertoriul ei cu condiția să fie acompaniată pe scenă de un taraf și nu de orchestră; în fața propunerii de a cânta și două bucăți de muzică ușoară se arată mult mai reticentă. Totuși, Vasilescu și textierii Nicu Kanner și Eugen Mirea sunt delegați să scrie cele două bucăți pentru numărul Mariei Tănase. Ele se vor numi Mi-am pus busuioc în păr și Habar n-ai tu ; cântăreața le învață entuziastă și obține cu ele un mare succes la premiera spectacolului, intitulat Constelația Alhambra. Experiența revuistică o va determina să revină pe scenă în anii următori – chiar dacă nu la Alhambra, ea va căuta să colaboreze din nou cu Ion Vasilescu .