PAUL EMANUEL - ASTA SEARA (POEZII, 1976/tiraj 500) [portret VERONICA PORUMBACU]

64 pag., coperta ROSZA MIRIAM [usoara uzura a copertilor, pete galbui din loc in loc, in special pe marginile blocului de file - vezi foto]

Biografie Paul Emanuel

Paul EMANUEL, pseudonim al lui Mircea Gh. Niculescu, poet, eseist.
Data naşterii: 1940-02-14
Data morţii: 1989-10-20
Localitatea naşterii: Bucureşti
Localitatea morţii: Los Angeles


Ioana Diaconescu - UN POET EMBLEMATIC: PAUL EMANUEL
S-ar putea vorbi despre dificultatea explorării actuale a operei poetice a lui Paul Emanuel din cauza mult prea restrînsei ei publicări. Realitatea este, însă, că, recitind singurele sale volume de versuri apărute (Existenţa şi cuvintele, Editura Cartea Românească, 1971 şi Astă seară, Editura Cartea Românească, 1976 [şi Solilocvii: Însemnări şi aforisme (1972-1977), Editura Cartea Românească, 1978]), se poate spune că avem de-a face cu un univers îndeajuns de bogat în variantele lui lirice, cu o voce poetică formată, unică şi neaşteptat de actuală, poate depăşind actualitatea limbajului liric, condusă cu luciditate şi vocaţie de către un autor care ştie să renunţe la tot ceea ce consideră a fi balast, nedemn de numele pur al Poeziei. O lume de cristalizări, de irizări supramundane, de calm sacerdotal însuşit cu dificultate într-un univers restrictiv în care spiritul nu putea fi liber decît depăşind bariera corpului, sacrificîndu-l.

Născut la 14 februarie 1940 şi dispărut la 20 octombrie 1989 departe de ţară, după ce, în anii ’80, emigrase cu familia în Canada, Paul Emanuel (pseudonimul lui Mircea Gh. Niculescu) ocupă în poezia românească contemporană un loc aparte. Cizelarea pînă la perfecţiune a versului, continua restrîngere cantitativă a numărului de poeme în favoarea evidentă a calităţii, dar mai ales vocea unică a unui poet ce putea face şcoală (fizic nu a mai rezistat regimului şi a ales exilul, unde şi-a exercitat vocaţia de teolog), cu o artă poetică asumată şi exprimată, cu alegerea insurgenţei în forma ei cea mai aleasă (războiul spiritului cu lumea înconjurătoare, fără stridenţe şi sufocări), toate acestea mi se par astăzi evidente, mai cu seamă în volumul Astă seară, ultimul antum al poetului apărut în România acum treizeci şi patru de ani.

Înainte, însă, de a trece la analiza volumului, cîteva precizări sunt necesare.
Prieten mai tînăr al lui A.E Baconsky în anii în care urmărirea şi hărţuirea de către Securitate a poetului Cadavrelor în vid era în toi, Paul Emanuel a avut, la rîndu-i, parte de neajunsuri de pe urma acestui mecanism de represiune. De formaţie teolog, extrem de cultivat şi pasionat de literatură şi filosofie, îşi găsise în A. E. Baconski un partener de dialog, al unor îndelungi discuţii despre lume şi creaţia spiritului, despre libertate şi autenticitate, aflase pe cineva cu care avea păreri comune în privinţa direcţiei în literatură, în privinţa staturii morale a creatorului. Nu ar fi renunţat pentru nimic în lume la această prietenie şi de aceea nici desele anchete la Securitate, nici supravegherea telefonică nu l-au oprit de la vizitele periodice în casa prietenului său mai vîrstnic, suportînd consecinţele care, însă, au fost dezastruoase pentru sănătatea sa. La sfîrşitul anilor’70, conform dosarului său de urmărire informativă aflat în Arhiva CNSAS, Baconsky urma să fie arestat. Dispărînd în cutremurul din 1977, ca şi cum le-ar fi făcut o glumă sinistră, a zădărnicit planurile Securităţii ...
Toate acestea le-am aflat tîrziu, citind cele şase volume din dosarul de urmărire informativă (D.U.I) A. E. Baconsky, aflate în Arhiva CNSAS. Paul Emanuel era bine”reprezentat” în toate volumele, ca prieten al poetului... Abia astăzi îmi explic irascibilitatea lui crescîndă, cearcănele ce i se adînceau tot mai mult, sub ochii albaştri întristaţi pînă la disperare, desele accese de nervi, continuul leit-motiv despre nemernicia celor ce-l urmăreau, nemulţumirea lui crescîndă, de om cultivat, într-o ţară în care cultura adevărată era batjocorită şi arestată. Vedeam, cu timpul, cu fiecare venire a lui la Casa Scriitorilor, cum starea fizică i se degradează, cum inima i se îmbolnăveşte, cum, abia la 35 de ani, se considera “bătrîn”, într-o depresie continuă... Se sufoca pur şi simplu... Pînă la urmă a ales plecarea definitivă din ţară. Îşi salva, astfel, familia, copilul şi soţia şi poate că spera şi într-o salvare a sa. Ultima dată l-am văzut în faţa Mînăstirii Antim, unde se ducea adesea, uneori ţinînd slujba religioasă, ca preot. N-am ştiut cînd a plecat. Mi-a lipsit de atunci încoace, îmi lipseşte şi astăzi fiinţa lui revoltată veşnic, atît de diferită, în perfectă contradicţie cu poezia lui calmă, limpede, ca un val de mare cristalin care, în zorii vărateci, se aşterne protector...
Apărut după 1971 (anul “tezelor din iulie”) şi înainte de anii 80’ (după care România se întunecă), volumul Astă seară (1976, Cartea Româneasacă) aduce cu sine, încă, şansa afirmării unei voci aparte în poezia românească. Pregnant, reprezentativ, aparent cu limitele unui restrîns număr de poeme, volumul este o adevărată bijuterie a genului liric, în totalitatea lui. Nu i-am găsit vreun cusur nici acum treizeci şi patru de ani, cînd mi-a fost dăruit de poet, în ziua de Bunavestire, nici de-a lungul anilor, cînd l-am recitit cu aceeaşi emoţie ca în faţa unei noutăţi, nici astăzi, cînd nu-l aflu depăşit de timp.
Pot, astăzi, să-l compar pe Emanuel cu un bijutier care-şi cizelează opera minuţios, care nu se ridică de la masa de lucru chiar dacă ar dura zile şi nopţi la rînd, pînă nu ajunge la perfecţiune. Străbate, în primul rînd, din această carte, un calm suveran, o răbdare imperială, o iubire necondiţionată şi nobilă pentru actul scrisului ca gest sacrificial. Pentru poet, nu viaţa contează, ci doar ceea ce rămîne după ea, în alcătuirea unei lumi pe care creatorul o aşteaptă fără limite biologice: ”...Presimţeam o împlinire undeva, / un miros de corolă caldă care subt nea se pîrguieşte / prin şiretlicuri costisitoare, în bezna cea mai groasă, vai, adesea. / Şi muta răbdare îşi scrie caligrafia umilă / şi secretă după mari rătăciri, cînd tîrziu de tot / apare în deplina dulceaţă aşteptatul. Atunci veghea e / asemeni jeraticului spre zori: cenuşa – şi noi / acolo sîntem. / Cu cizme înalte prin zăpada afînată...” (Corale I). Căutarea dramatică în “corola de minuni a lumii” pare a fi un juvenil răspuns tragic luminozităţii blagiene: ”Cheltuindu-se lumina. În pervazul anilor, / Suferinţe uitate demult devin uneori şi tresaltă / Guri deschise ale unor măşti de piatră / prin care curge o apă otravită la pirueta / crudei sălcii apriliene ce-ţi albeşte obrazul / tînăr mult. Himera văzduhului albastru, / dispreţ al timpului fugar pînă la pieptul / meu: eliberează muta înflorire! / Vor, se vor întoarce rîndunelele aţipite din / somnolenţi pari marini în subt – /streaşina nopţii? Şi...”(Marină).
Pregnantă, învăluitoare, receptarea spaţiilor comune lui Hölderlin se face simţită. Nu-mi dau seama cît asimilase romantismul german, dar parcurgerea acelor stări, învăluirea autentică în seninătatea extramundană se face simţită în tot volumul: ”Dintre umbre ce se prelungesc în altă umbră / ţinuturile verii lasă-n urmă macul, somnul / turmelor pastorale. Memoria îşi face buciume / pretutindeni, ornament al acantei şi gustul / vieţii ca măslina crudă: iată că o pierzi. /.../ Navigatorii mai visează pămînturi oculte,uită / somnul care le este singura avere şi lumină, / coboară subt vîntul de mare cu păianjenul / privirii hipnotizat în crucea mirificei zări.”(Memoria îşi face buciume pretutindeni).
În peisajul hölderlinian (cel de dinainte de 1802) se introduc, treptat, ca într-o broderie măiastră peste o ţesătură măiastră, temele dramei existenţiale într-un spaţiu lipsit de variantele imaginaţiei, aservit vitezei secolelor ce urmează şi se succed fulgerător. Cunoscute bine din mişcarea expresionistă germană ce l-a avut în centru pe Georg Trakl, poetul sfîşiat de dorul Cîmpiilor Elizee, neadaptat unei vieţi terestre, Emanuel se simte bine în aceste teme, le dezvoltă la pas într-un stil inconfundabil. Şi, deodată, reculegerea şi liniştea, specifice volumului, sunt sparte de tema morţii ce se introduce discret, treptat, deocamdată printr-un adjectiv: negru: ”Totul e negru. Numai zăpada afînată ce-nchipuie îngeri / căzuţi şi gulerul meu lord Byron sînt albe, albe ca / hulubii şi caii....”(Corale I), sau:”Acum vîntul se despoaie prin crengile arborilor negri / şi neagră e camera din iarnă; zăpada purifică Poetul; ”(Corale II). Sub aceste auspicii ”inima speră şi se-ntemeiază” (Corale II), poetul va purta numele nobil al cavalerului şi va fi ”moştenitor lăcaşului din urmă” (Corale II). Între viaţă şi trecere rămîne hotarul inimii, salvator, ca-n poemul ce pare o replică Luceafărului eminescian: ”şi eu trebuie acum ca Întotdeauna să mă sacrific aici şi acolo, / victimă a numărului de aur, / ea nu se gîndeşte decît la viaţa ei însăşi, / paradisiacă plutire în azur, indiferent, / eternitate fără surîs.../.../ Într-o viaţă nouă am putea să ne regăsim / Ea este frumoasă şi zboară deasupra arborilor, fără dragostea mea, / o frunză roşie se desprinde, o frunză cade între noi ca o inimă...” (În chip de pasăre galbenă). Balansul între cele două tărîmuri este o oprire facultativă, o variantă a temei centrale care, evident, este zborul spre supramundan.
Lumea creată de poet este una perfectă. A tinde spre Paradis, a ajunge cu cuvîntul clipa în care poţi striga ”iată”, a ţinti cu privirea muritoare stelele de neatins; Paul Emanuel a reuşit să ajungă în faţa acestei porţi: ”Un val al lumii de mătase ridici / chip prea enigmatic / fără iubire, fără moarte, înalt şi sumbru, / poate pasul unui zeu prin ani deşiră-l / sau giulgiul primăverii pe care-l străpunge rîndunica” (Un văl al lumii). Aşa se poate ajunge la finalul terestru, trecînd pe deasupra celor uitate în valea de jos, şi ea pămînteană: ”Amurgul nu are sfîrşit, palpită în ora lui de / aramă şi încet-încet se stinge un candelabru / prin ierburi bolnave de somn. iar şi iar destinul meu / se confruntă cu sine. Din gîtlej / un strigăt pînă-n stelele oarbe îşi spune / crugul mirarea şi arama. De-ar fi măcar / cineva prin preajmă ecou tardiv al apelor / nepăsătoare; / nu mai ştiu nici cine plînge în lan strein, / cine şi-a lăsat traista jos, în noapte, pipăind / pe întuneric propria-i suflare încă.”(Amurgul nu are sfîrşit”).
Şi totuşi prezenţa dispariţiei, a disoluţiei, a morţii se face simţită pretutindeni în acest volum. Poetul e “bătrîn”, multe se petrec ”în amurg”, ”în noapte”, ”pe întuneric”, “în umbră”, într-un cuvînt, pe înserat. Astă seară este titlul cel mai sugestiv cu putinţă , ca un testament în care ne lasă, tuturor, averea sa, s-o împlinim şi poate s-o sporim. Reuşite rămîn alte două parafraze eminesciene: ”La tulpina teiului sfînt inelele anilor / se depun cu o grijă scumpă, avară, / din sferele de aur, cereştile, înaltele, / încă lumile rotitoare se hrănesc, adorm.” (Enigmaticul surîs), şi ”floare albastră cu petale străvezii / dăruite piscurilor golaşe de sus, / iubirea şi moartea-n pieptul meu / otrava pe perina amară // floare albastră, floare albastră, / nu mi-e dat în lume să te aflu / strig la pieptul zilei care trece / corola din fundul mării” (Floare albastră). Tragedia se petrece surd, blînd şi lent, pe ample spaţii picturale şi muzicale: ”Tăcere de pămînt subt ursele mari pustiuri... / Steaua mea fidelă este numai o deschidere în cer / unde ar putea să se ascundă / un şarpe trăind pe o ultimă stea... // Ele au venit pentru a face o eclipsă ./ Eu nu. / Pentru ce aceste roze şi aceşti irişi? / Ce caută mereu în jurul dragonului sacru / şi pentru ce moare atît de jos, în iarbă, / punîndu-mi încă venin pe-o aureolă nedecisă?” (Înaintea iernii). Poetul îşi asumă dispariţia sperînd să poată desluşi, într-o ultimă încercare, adevărul lumii din care face parte: ”O, fruct, nu te sfii de săracul cu har... Vezi tu / eu sînt la vîrsta matură / şi ce n-am meritat cîştiga-voi cu bătrîneţea. / Dar acolo, dar acolo, foarte sus, la ferestrele luminate / se alungă subit fantoma altor ani / şi mă arată. (Inaintea iernii).
Un loc aparte în lirica lui Paul Emanuel îl ocupă influenţa, declarată de altfel, pe care a avut-o asupra liricii sale poetul norvegian Rolf Jacobsen (1907 – 1994), cu o carieră ce se întinde pe mai bine de şaizeci de ani. Poetul a introdus modernismul în literatura norvegiană, odată cu apariţia primei sale cărţi din 1933. Socotit cel mai ales poet scandinav, a fost tradus în douăzeci de limbi. Tema centrală a poeziei sale este lupta dintre natură şi tehnologie. Este numit în Norvegia ”Poetul verde” (iubitor de natură). După părerea mea, însă, tot ce a păstrat Emanuel din influenţa tematică a lui Jacobsen este doar “natură şi tehnologie”, cu vizibilă neadaptare la secolul vitezei. El dezvoltă în profunzime temele jacobseniene, mai aproape, însă, după cum am mai spus-o, de mult mai profundul expresionism german, dar să nu uităm că suntem în România anilor ’70. Posibil pretext, lirica lui Jacobsen este, în acest moment, o nouă cale de afirmare a crezului său lăuntric, aşa că volumul se încheie cu 7 poeme din Rolf Jacobsen dedicate lui A.E.Baconsky. (Volumul apărea în 1976, anul în care se punea la cale arestarea lui A.E.Baconsky, cu un an înainte de cutremurul în care acesta avea să dispară). Apărarea naturii, mai cu seamă a naturii umane, era o formă de insurgenţă, singura posibilă în acei ani.
Evitînd secţiunea cu cele şapte poeme din Rolf Jacobsen, volumul se încheie cu o implacabilă, premonitorie sentinţă: ”Te întreb acum prieten din neunde la ce au folosit toate / acestea pe ţărm gorgona moartă legată cu un lanţ / de apă salută raţionamentul nostru” (Epitaf în astă seară). Deşertăciunea deşertăciunilor, iată un final posibil, poetul răbdător în poetica lui pură nu putea vedea, la urma urmei, privind în jos, luîndu-şi privirea de la stele, decît nefastele urmări ale unei supravieţuiri dramatice şi lipsite de orice speranţă înălţătoare pentru om. Astfel, rostul ”desprinderii” devine unic, invariabil, într-o lume în care, oricît de vizionar, poetul nu se regăseşte. Versurile cu valoare testamentară ne cutremură: ”Opreşte-te viaţă acum. / Cîte puteri irosite în drum / Iluzii, înfrîngeri, iubiri moarte. / Am greşit uneori mă condamnă Platon / Pînă la urmă duc un destin. // Ah, bietele mele oase, / Şi carnea mea pe deasupra. / Trebuia să faci o simplă socoteală. / Cine se hotărăşte să trăiască / Nu invoca îngerul morţii / Şi sîngele meu pe deasupra / Trebuia să faci o simplă socoteală. // Voi ştiţi zei ai cerului albastru că n-am avut pe lume decît dorinţa nebunească, // La gura peşterii au trecut umbrele suave cu bagajele lor strălucitoare din nimic, cu nimic, spre nimic. / Mai stau o clipă-n vîntul sărat / Ca să ţip în prăpăstii de aer cînd vine indianul tatuat cu alb pe faţă şi pe piept / Şi-mi zvîrle săgeata înveninată drept în inimă.”(Ţipăt de pasăre).
Există un paradox în realizarea, sub aspect stilistic, a acestei cărţi: ritmul lent, ”andante”, contrastînd cu un tip original de textualism ce acordă o enormă pondere lexicului. Efectul este neaşteptat: cititorul nu percepe avalanşa de cuvinte (neologisme şi arhaisme aşezate la un loc într-o ordine necontrastantă) ca pe un impact agitator, ci ca pe o mulţime ce are darul să sugereze puţinătatea cuvintelor (visată de orice poet!). Intenţia realizată, poetul se împlineşte stilistic. Apărarea prin folosirea unui lexic stufos care să-l apere de lumea reală are, de fapt, această intenţie: între aparenţă şi percepţie există un traseu pe care zgomotul se pierde, rămîne sunetul stins, uşor, vindecător, iată marea realizare şi dovada excepţionalei cunoaşteri a limbii în gramatica poeziei, re-creatoare: ”Torente sublunare se aud vuind enigmatic. / Parcă fluturi uriaşi plutesc prin văzduh / capete de fantasme ucise în somn / nechează un cal rătăcit şi sălbatic / şi adormi părăsit de toate şi de tine însuţi / cu verde întunecat ţi-e somnul căptuşit / cu aur la căpătîi şi rozmarin nocturn aievea / te cufunzi lin ca-n apa mării translucidă.” (Sacul de dormit).
În totalitatea lui, volumul de versuri Astă seară al lui Paul Emanuel, apărut cu decenii în urmă, este o reuşită excepţională, în condiţiile restrictive de care nu putem să nu ţinem cont, ale încă unui om de cultură pierdut în oceanul lumii, care a fost nevoit să-şi termine viaţa pe alte meleaguri decît acelea cărora le-ar fi dăruit averea sa de creaţie şi cunoaştere: ”Cunosc teiul ce înfloreşte într-o dulce neştire / pe colina blîndă din Cotrocenii copilăriei tale / niciodată nu ai fost prea departe de el... / La rădăcina lui sînt îngropate amintiri şi vocile / celor dragi pe care astăzi le-ai pierdut prin lume. /.../ Ce rană ţi s-a vindecat? Din ignoranţă ai durat o treaptă. / Destinul e-n coroana şi murmurul acelui arbore / martor al unei vieţi fără moarte.” (Teiul). Miracolul naturii înconjurătoare, ca ultim refugiu pentru poet, deschide o fereastră în eternitate, unde vom întîlni spiritul lui Paul Emanuel.