PENTRU O ANTROPOLOGIE A SPATIULUI - FRANCOISE CHOAY, 2011, 1000 EXEMPLARE

STARE BUNA

FORMAT- USOR SPRE A4

NR PAG:271

Pentru o antropologie a spațiului - Francoise Choay

Coperta din interior faţă:

Academia de Arhitectură şi Centrul regional pentru Litere din Languedoc-Roussillon, cu sprijinul Ministerului Culturii şi Comunicaţiei, decernează în fiecare an, din 1994, Premiul pentru Carte de arhitectură.

Pentru anul 2007, premiul i-a fost decernat lui Françoise Choay pentru cartea sa Pour une anthropologie de l`espace.

În acest volum, autoarea oferă o antologie de articole novatoare şi fundamentale despre multiplele chipuri ale spaţializării şi istoriei sale (arhitectură, urbanism, amenajare, ocrotirea patrimoniului, modalităţile în care societăţile umane îşi construiesc şi locuiesc mediul spaţial). Aceste articole, scrise de-a lungul a douăzeci de ani, descoperă progresiv o calitate proprie omului, „competenţa de a edifica”, mizele majore pe care le pune în joc această competenţă la vremea mondializării.
banel/choay.htm

Coperta spate:

Doctor în filosofie, Françoise Choay este istoric al formelor urbane şi arhitecturale. A predat la universităţile Paris VIII şi Louvain-a-Neuve, la Politehnica de la Milano, în Statele Unite la Princeton, Cornell şi MIT. A primit în 1981 Marele Premiu naţional francez pentru carte de arhitectură şi în 1995 Marele Premiu naţional francez pentru patrimoniu.
„Autoare a unor texte devenite fundamentale pentru studiul spaţiului urban în toate formele lui de manifestare, Françoise Choay operează în lucrările sale o primă sinteză a teoriilor şi curentelor de idei ce li se asociază, abordându-le pluridisciplinar, sub un unghi filosofic şi istoric.
Cărţile sale despre spaţiu nu sunt cărţi despre spaţiu; cărţile sale de istorie nu sunt cărţi de istorie. Punerea în perspectivă istorică şi critică îi permite să situeze momentele esenţiale ale constituirii cadrului conceptual şi spaţial pe care îl moştenim. Materie pentru reflecţie asupra identităţii culturale a occidentului, tezele sale nu pot fi disociate de întrebările legate de viitorul societăţilor actuale.”
Sanda Voiculescu, Laudatio, rostit în 1999 cu prilejul decernării titlului de Doctor Honoris causa al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu din Bucureşti

POSTFAŢĂ

A treia carte a lui Françoise Choay care apare în traducere română, după Alegoria patrimoniului şi Urbanismul, utopii şi realităţi, este altfel decât celelalte. Dacă în cazul primelor două este vorba de adevărate „discursuri despre metodă” vizând gândirea patrimoniului construit, respectiv a amenajării urbane, acum avem în faţă o culegere de texte scrise de-a lungul a două decenii pe o diversitate de teme. Aşadar, nu cercetarea de largă respiraţie, care explorează un domeniu în vastitatea sa, ci o serie de articole diferite şi ca mărime şi ca funcţie, unele fiind la început publicate în periodice, altele, versiuni editate ale unor contribuţii la congrese şi colocvii. Textele sunt grupate tematic în volum, dar se situează liber în desfăşurarea preocupărilor teocratice, didactice şi publice ale autoarei.

Contribuţia lui Françoise Choay la constituirea reflecţiei postbelice despre arhitectură şi urbanism nu poate fi ocolită. Prezentă de peste o jumătate de secol în mediul academic prin cercetările sale, şi în spaţiul public prin cărţi, dar şi prin luări de poziţie deseori în răspăr cu curentul general, ea se instituie ca reper intelectual în gândirea edificării din lumea postindustrială.

De aceea, interesul major al unei asemenea culegeri este evident pentru oricine se preocupă de chestiunile arhitecturii şi urbanismului. Argumentele în favoarea publicării volumului sunt de altfel formulate chiar de Choay în „Cuvântul înainte”: este vorba de texte deja publicate, dar relativ greu de găsit. Deşi diferite în multe privinţe, ele sunt legate între ele prin aceea că vizează, fără excepţie, edificarea. Apoi, toate au fost scrise între 1985-2005, un interval de timp destul de lung pentru a permite confirmări şi reconsiderări, dar îndeajuns de scurt pentru a păstra coerenţa discursului. Mai aflăm şi că selecţia textelor din volum a fost făcută cu gândul la o audienţă generală.

Care să fie motivul care justifică publicarea cărţii în beneficiul unui public românesc mai larg decât cel specializat şi francofon?
Dincolo de „dubla unitate de obiect şi de timp” a articolelor care compun prezentul volum şi care îl aglutinează în ciuda eterogenităţii manifeste a textelor care-l compun, aş observa existenţa a încă unui fel de unitate temporală, care ţine de perioada pe care am numi-o modernitate. Înţeleg prin aceasta incomparabila evoluţie urmată de societăţile europene de la Renaştere încoace, asociată cu schimbarea progresivă a mentalităţilor şi a modurilor de viaţă în toate straturile societăţilor şi care nu poate fi despărţită de marile deschideri filosofice, tehnice, artistice, sociale pe care le-au iniţiat oamenii Europei occidentale în secolul al XV-lea.

Iar acest complicat proces cultural- în plină desfăşurare şi azi, sub forma „revoluţiei electro-telematice”, cu toate consecinţele sale- îşi află traseul înscris sub o formă „mineralizată” în spaţiile amenajate de societăţile noastre pentru a fi locuite. Arhitectura şi urbanismul, teoretizate „modern” pentru prima oară tot la jumătatea secolului al XV-lea de Leon Battista Alberti, poartă urmele tuturor etapelor pe care le-am parcurs de la apariţia „sensului renascentist al trecutului”. Şi tot Alberti formulează cel dintâi premisele teoretice ale progresivei autonomizări a edificării şi a profesiei de arhitect faţă de servituţiile cărora le erau supuse în mod tradiţional. Ca orice eliberare, nici aceasta nu e lipsită de pericole şi riscuri. Iar creaţia arhitecturală ş urbanistică se găsesc de atunci încolţite de ele într-atât, încât azi pare să fie periclitată însăşi „competenţa de a edifica” a speciei noastre.

Iată, de ce Pentru o antropologie a spaţiului este o carte de maximă importanţă pentru orice locuitor al societăţilor postindustriale. Actualitatea textelor care o compun este dureros de acută. Fie tema lor este Alberti sau Le Corbusier, ciberspaţiul sau înscrierea pe lista monumentelor istorice a ansamblului rezidenţial modernist de la Drancy, articolele care alcătuiesc volumul de faţă sunt fragmente ale unei cronici pe cât de lucide, pe atât de solid fundamentate metodologic, a avatarurilor edificării europene în modernitate.

Efectul cumulat al textelor este unul revelator când, susţinute de structura precisă a argumentaţiei, frânturile se ordonează aidoma pieselor unui mozaic. În urma lecturii, devine limpede că eterogenitatea tematică a cărţii o reflectă pe cea a edificării în toate timpurile. Că cele patru secţiuni se articulează într-o naraţiune care culminează, în ultima parte de o dramatică scurtime, cu invocarea abordării antropologice a spaţiului locuit.

Dar de ce ar mai fi nevoie de sublinierea caracterului antropic al spaţiului locuit- care ar face implicită abordarea antropologică a studierii şi producerii sale? Tocmai pentru că fenomenul patrimonial, ca şi desfacerea morfologică şi semantică a aşezărilor urbane, ciudăţenia anticontextuală a unor inserţii ca noul muzeu Branly sau inadvertenţa reabilitării vechiului muzeu Louvre indică pentru Françoise Choay acelaşi lucru: societăţile noastre postindustriale îşi pierd progresiv capacitatea de a locui omeneşte, aşa cum au ştiut să o facă de la sedentarizare încoace, milenii de-a rândul.
Autoarea avertizează cu privire la pericolul disoluţiei- formale, ideatice şi structurale- a mediului locuit. O face, căutând semnele timpurii sau mai recente şi cauzele acestui proces care pare să pună sub  semnul întrebării în ultimă instanţă chiar umanitatea noastră.

Citirea textelor scrise de Françoise Choay pe parcursul a douăzeci de ani în cea mai bună tradiţie franceză a discursului ştiinţific şi adunate într-o pledoarie „pentru o antropologie a spaţiului”, trimite cu gândul la faimosul pasaj din Partea a patra a Discursului despre metodă, unde René Descartes conceptualizează acel spaţiu abstract şi omogen care pare să fi devenit în modernitate, spre părerea de rău a multora, percepţia dominantă a mediului locuit:

„Am vrut, apoi, să caut alte adevăruri, şi propunându-mi obiectul de studiu al geometrilor, pe care-l concepeam ca pe un corp continuu, sau un spaţiu nesfârşit în lungime, înălţime şi adâncime, divizibil în părţi care puteau lua diverse forme şi dimensiuni, puteau fi puse în mişcare sau strămutate în toate felurile...”

Este unul dintre cele trei pasaje din text în care Descartes vorbeşte despre spaţiu. Dacă în celelalte două se referă la spaţiile celeste, respectiv la cele imaginare, aici el defineşte acel spaţiu delocalizat spre care tind amenajările locuirii în modernitate şi care dislocă ideea de loc din imaginarul societăţilor noastre.

Spaţiul locuit, pentru a cărui antropologie pledează Choay, se situează în paradigma- revizitată şi revizuită- a modelului cartezian. Dacă spaţiul cartezian este comensurabil şi neutru din punct de vedere semantic, edificarea teoretizată de Françoise Choay vizează un spaţiu măsurat şi reînvestit cu semnificaţie. Acesta, şi nu un legendar loc premodern, este spaţiul despre care vorbeşte în textele sale când analizează excesele patrimoniale şi când cercetează formele urbane destructurate, sau când discută arhitectura nouă şi contextul ei. Sistemul ei de gândire este unul deschis care, prin explorarea secvenţelor parcurse de societăţile noastre în amenajarea spaţiului locuit, caută pasul următor pentru aici şi acum. Cu toate referinţele la un trecut mai îndepărtat sau imediat, poziţia sa nu e paseistă. Choay nu cheamă la o imposibilă întoarcere în trecut ci, prin recursul la o abordare antropologică, la reconsiderarea post-carteziană, adică mai-mult-ca-disciplinară, a funcţiei fundamental umane care e edificarea.

postfață de Kázmér Kovács