PERIETEANU IOAN GRIGORE (Dedicatie si Autograf!)

"CANTECUL PLOPILOR", o Prima Editie de IOAN GRIGORE PERIETEANU, 1928, Bucuresti (Dedicatie si Autograf!), Exemplar Rarisim In Format MEDIU (Dimensiuni: 20cm. x 14cm.), In Coperta Veche, Originala de Editura, Stare de Conservare: FOARTE BUNA! Ioan Grigore Perieţeanu (24 martie 1879, Bucureşti – 1959, Bucureşti) – Avocat, Poet, Publicist şi Traducător. Viitorul mare avocat şi sensibil poet a urmat cursurile Liceului Matei Basarab (1890-1897) şi a absolvit Facultatea de Drept din Bucureşti (1902) cu teza de licenţă Excesele, cruzimile şi injuriile grave în materie de divorţ (recenzată elogios de profesorul Dimitrie Alexandresco în „Curierul judiciar”). Încă din vremea studenţiei publică diverse articole şi epigrame în revista umoristică Distracţia şi fondează cu alţi colegi: C. Xeni, C.L. Naumescu etc. Gazeta judiciară, organ bilunar al Societăţii studenţilor în drept (1 iunie 1899 – 1 ianuarie 1901), al cărui vicepreşedinte a fost. Preocupat deopotrivă de drept şi de literatură, Perieţeanu s-a afirmat meritoriu în ambele domenii, rămânând, fără îndoială, ca un strălucit maestru al barei. În câmpul literar s-a manifestat deopotrivă ca poet şi tălmăcitor; stau mărturie în acest sens volume precum: Originale şi traduceri, versuri, 1903; Urzici,epigrame, 1910; Opt Portrete, versuri, 1913; Cântecul Plopilor, originale şi traduceri, 1928 etc. A colaborat la Furnica, Convorbiri Critice, Revista Literară şi Politică, Literatură şi Artă, Palatul de Justiţie etc., iar la 1 iunie 1914 a devenit membru al Societăţii Scriitorilor Români. În 1930 a ocupat, prin delegaţie, funcţia de director general al Teatrului Naţional din Bucureşti, calitate în care colaborează cu Liviu Rebreanu. Perieţeanu rămâne şi unul dintre marii publicişti judiciari români, din iniţiativa sa fondându-se în 1925 Biblioteca marilor procese, volume documentare cuprinzând piesele (acuzare, pledoarii etc.) cazurilor judiciare importante ale timpului. Cariera juridică a fluctuat şi ea; după susţinerea licenţei în drept a intrat în administraţie, în contextul preocupărilor lui Vasile Lascăr de modernizare a acesteia. Ca atare, a fost numit comisar de poliţie clasa I, la 29 ianuarie 1903, până la 29 ianuarie 1905 când demisionează şi se înscrie în Baroul de Ilfov pentru a practica avocatura. Ca rod al acestei perioade este Manualul teoretico-practic de poliţie judiciară (1904) şi conferinţa Poliţia de Moravuri (tipărită în 1905). Nu rămâne pentru mult timp în avocatură, întrucât la 13 aprilie 1907 a fost numit secretar general al Primăriei oraşului Bucureşti, sub primariatul lui Vintilă Brătianu, post pe care îl părăseşte, prin demisie în toamna anului 1909, când reintră în Barou. Totuşi, optează mai întâi pentru postul de avocat al Ministerului de Industrie şi Comerţ (10 octombrie 1908), de unde a trecut la contenciosul Ministerului Domeniilor (1 aprilie 1910) pe care avea să-l părăsească, prin demisie la 1 ianuarie 1911. Se pare că statutul de avocat public nu i-a displăcut, din moment ce, după un intermezzo consistent, a revenit în domeniu, preluând conducerea, prin delegaţie, a serviciului de contencios al Primăriei Capitalei (17 noiembrie 1917) şi pe acela al Camerei de Comerţ şi Industrie din Bucureşti (20 august 1918-21 ianuarie 1919). Revine în avocatură şi, ca o recunoaştere a talentului şi spiritului său comunitar, este ales membru al Consiliului de disciplină al Baroului de Ilfov (28 ianuarie 1923) şi apoi, de alte patru ori, al Comisiei permanente a Uniunii Avocaţilor din România (18 martie 1923 – februarie 1928, reales în 1932), iar apoi la 12 octombrie 1935 devine preşedinte al UAR. La bară a pledat în numeroase procese de răsunet în epocă, în special în materie corecţională, de chirii şi de contencios administrativ, precum: procesul crimei de la Fierbinţi, procesul ziariştilor români din timpul ocupaţiei, procesul Păltineanu-Lăzărescu, fraudele de la Teatrul Naţional, procesul Găetan, procesul Arabella Armăşescu etc. După Delavrancea şi Radu Rosetti, Perieţeanu venea ca o confirmare a faptului că poezia înfrumuseţează şi înalţă lumea justiţiei. Pentru el fiecare proces însemna studiu serios, nopţi petrecute între dosare, permanentă sforţare de a descoperi adevărul şi de a-l aşeza în lumină, aşa încât să fie recunoscut chiar de adversarul său. Aşa cum remarca L. Rebreanu, degaja o atât de mare încredere printre oameni încât „omul se duce la el cu încrederea cu care ar merge la un duhovnic, cu siguranţa că se adresează unui adevărat suflet”. Dar adevăratul portret al avocatului nu putea să vină decât tot de la un confrate. „Mânuitor de imagini şi rime, colecţionar de cărţi, portrete şi statui, maestrul Perieţeanu, pledând, îşi grupează ideile şi argumentele cu gestul tinerei femei care aşează crizantema într-un vas scump, gândind mult mai departe. Un răzvrătit sufleteşte, preocupat în poezie de cele mai tinereşti avânturi, iar la bară în plin şi brutal conflict de interese, nesocotind proprii nervi pentru un gest liniştit de eleganţă medievală. E un întârziat sau un creator de şcoală?”. Dar un portret complet avea să vină din partea lui Liviu Rebreanu: „Strălucit orator, strălucit jurist, negreşit. Dar tot atât de strălucit om. Pentru că a rămas mereu şi mai presus de toate”.