Romanul “Cronică de familie” de Petru Dumitriu reprezintă o
operă, cu atât mai remarcabilă încât a fost creionată pentru a
fenta cenzura comunistă, ulterior fiind cenzurat de comuniști și
retipărit după fuga acestuia în Franța.
Înainte de toate, munca titanică pe care o realizează autorul
pentru a se documenta din punct de vedere istoric este de-a dreptul
istovitoare și face opera cu atât mai remarcabilă, dându-i o tentă
reală și pe alocuri în slujba regimului, odată cu apariția
doctrinei comuniste.
Chiar dacă doctrina comunistă este evidențiată pe alocuri,
autorul reușește să realizeze o narațiune fascinantă în stilul lui
Balzac sau al lui Proust, elementele românești, fiind înfiripate în
cuprinsul acestei opere, ca o înlănțuire de evenimente din trecutul
istoric și național al României.
În prima parte a operei, autorul realizează o descriere a
nobililor și a diferențelor de viziune și de acțiune a claselor,
aristocrații și țăranii, fiind prezentați într-o paralelă
tranșantă, iar personajul care se află în mijlocul acțiunii din
operă, în persoana sculptorului Pius Dabija, tinde să ajungă la
creionarea unei ideologii plină de falsitate, inițialele P și D,
păstrându-se din generație în generație, spre a scoate în evidență
personalitatea scriitorului Petru Dumitriu, cel distrus fizic și
psihologic de comuniști.
Opera lui Petru Dumitriu are forța unui roman cu substanță,
care prezintă diferit de romanul lui George Călinescu, de pildă,
aspecte din viața nobililor de la sat, din perioade mai vechi și
până în prezentul socialist, oferind o multitudine de caractere din
aceași viță comună, dar care se dezbină înspre final, într-un somn
revelator ce naște monștri comuniști, developări utopice ale unui
eu literar rătăcit într-o lume ce a dezbinat.
George Pruteanu, referindu-se la forța epică a acestei
creații, o considera o capodoperă, unul din cele mai bune trei
romane românești din toate timpurile, comparabil cu cele ale lui
Honoré de Balzac.