Poveste de adormit maturii - Julien Caragea

Iulian Caragea (...) se ţine ? cu program şi înverşunare ? cât mai departe de sintaxa laxă a cotidianismului autenticist pe care se bizuie mai toată junimea lirică. Ca să se vadă cât mai bine că el o ia în răspăr, Iulian vorbeşte cu eliptice, contorsionează topica şi se joacă de-a vocabularul învechit ori rafinat culturaliceşte. Versurile demonstrează imediat că de un literat e vorba şi că literatul nu se complexează de propria cultură poetică şi nici nu se ruşinează s-o etaleze prin decalcuri (de orice tip) ce fac aluzie la obiceiele de versificaţie ale lui Barbu, Arghezi ori Stănescu. Doar că la Iulian aceste apucături şi întorsături de sintaxă sunt de joacă, nu de principiu poetic; sunt rafinătăţuri, nu responsabilităţi. Mai stă, fireşte, şi ironia (autoironia) de pază, ca nu cumva caligrafia densităţilor, obţinută prin elipse şi alăturări brutale de notaţii, să dea în bombastice ori patetice. Aşa că Iulian se păzeşte de aceste primejdii luând ceva din stilul poantei soresciene.

(Al. Cistelecan)