Povestea vie?ii mele de Narcisa Lecu?anu

Despre cartea „Povestea vieții mele”
și despre autoarea ei, Narcisa Lecușanu

În preajma Crăciunului, Editura CORESI ne-a făcut două daruri „autobiografice”: „Am vrut să ating stele” și „Povestea vieții mele”. De vreme ce autorii lor sunt nume importante în elita handbalului românesc și mondial – Petre Ivănescu și Narcisa Lecușanu –, cărțile au o temă comună și lesne de intuit: pasiunea pentru același sport. Protagoniștii se despart însă prin experiențe diferite, prin tonul mărturisirii și prin… patru decenii de viață.

Mai tânăra „Poveste” a Narcisei Lecușanu este, în pofida câtorva episoade sumbre, foarte senină. În curgerea epicului moldovenesc, autoarea își începe firul confesiunilor de la cea dintâi și traumatizantă amintire (când, pe la trei ani și jumătate, a trecut un tren peste ea) și se oprește în toiul unei vieți pline. Permițându-mi o asociere metonimică, popasurile din cartea Narcisei Lecușanu sunt tot atâtea halte pe peronul cărora coboară scene de viață sportivă sau privată, Oameni și oameni, câteva deznădejdi și multă, multă voință, dublată de încrederea în atotputernicia Celui de Sus.

Credința în Dumnezeu, sprijinul și dragostea familiei, antrenorilor, colegelor din echipe românești sau din alte zone geografice ale lumii au însemnat, pentru Narcisa Lecușanu, liniile de start spre cel mai vechi vis: să fie campioană… a Germaniei! „Deutsche Meisterin!” În cazul „Lalelei Negre” (cum o numește jurnalistul Marius Huțu), visul acesta – hrănit, ani și ani, cu talent, cu ambiție și cu muncă – a avut toate datele împlinirii!

Dar drumul handbalistei aparent fragile n-a fost nici lin, nici puțin. Narcisa a plecat spre greu accesibila performanță dintr-o familie modestă (cu părinți care au înțeles târziu, văzându-și fata la TV, cum stă treaba cu handbalul), dintr-un oraș de provincie unde era, meci de meci, “vioara întâi”, și a ajuns să umple cu admiratori de toate vârstele tribune autohtone sau din Macedonia, Danemarca și Germania, să fie recunoscută pe stradă (v. paginile despre străinii care îi făceau daruri gratuite pentru un zâmbet, un autograf, o îmbrățișare...). Nicio piedică nu i-a fost mai înaltă decât dorința de a fi acolo unde a simțit că îi e locul sau timpul. Ea a trecut peste dureri fizice și de suflet, peste teama oricăror provocări, știind că fiecare obstacol o să-I înalțe mai mult zborul. Iar când, din rațiuni medicale, n-a mai putut juca, a rămas lângă sportul despre care mărturisește, în finalul „Poveștii”, că „i-a dat atât de mult” și că „mai are încă multe să-I ofere”.

Grație aptitudinilor manageriale și sufletului său larg (cine se poate îndoi de vocația prieteniei, de altruismul Narcisei?), grație dezinvolturii cu care se exprimă public, după 2010, Narcisa Lecușanu a fost cooptată în foruri naționale (Federația Română de Handbal, Ministerul Tineretului și Sportului) și internaționale (membru în Biroul Executiv al IHF).

Dar munca din afara dreptunghiului de joc nu I s-a încheiat niciodată într-un birou sau după o conferință. Narcisa Lecușanu este neobosită. Iubind atât de mult handbalul, promovează oricând, oricum îi e la îndemână și mereu convingător frumusețea și binefacerile acestui sport.

Sigur că și în „Povestea vieții mele” ei este vorba despre handbal. Sau mai ales despre handbal. Dar această „Poveste” deznoadă multe alte fire de viață, e o carte-album, cu zeci de contribuții ale unor prieteni (președinți de federații, jurnaliști, coechipiere sau adversare, colegi de birou, profesori...) și cu toate ingredientele împlinirii de foarte jos, spre foarte sus. Pe scurt, autobiografia Narcisei Lecușanu este, în primul rând, despre cum între marginile unui de vis de copil crește Omul Mare.

Elena Ruxandra Petre

3 ianuarie 2021

Povestea unei campioane

Există multe motive pentru care poţi admira pe cineva, indiferent de domeniul în care activează, iar, când pe piaţa de carte apare o biografie, dorinţa de a o citi este firească şi foarte mare. Cititorul este interesat să afle fie povestea succesului, fie aspecte biografice pe care nu le ştie. Eu sunt o cititoare constantă de biografii. Motivul este simplu: vreau să descopăr omul pentru a-i înţelege trăsăturile de personalitate, deciziile, atitudinile, puterea de a reuşi.

În librării, am urmărit mereu biografiile unor sportivi de excepţie şi, cu părere de rău, trebuie să spun că nu sunt foarte multe aceste cărţi care să prezinte publicului larg personalităţile din sportul românesc, deşi tinerii au nevoie de modele. Ca profesoară, le-am recomandat mereu elevilor mei să-şi găsească drumul în viaţă ţinând cont de pasiunile care îi animă şi unii mi-au dat dreptate. Am căutat, pentru a-i inspira, modele care proveneau din diferite domenii de activitate şi din nou am constatat că lipseau biografiile românilor. Străinii erau întotdeauna foarte bine reprezentaţi pe rafturile librăriilor, în ediţii realizate pentru toate vârstele.

Pe Narcisa Lecuşanu am cunoscut-o nu într-o sală de sport, ci la un târg de carte şi ne-am simţit apropiate de parcă petrecusem o viaţă alături. Când mi-a mărturisit că vrea să scrie o autobiografie, intenţia ei m-a entuziasmat. Şi iată că anul 2021 începe cu o veste bună. Narcisa şi-a publicat autobiografia Povestea vieţii mele.

Titlul acestei cărţi nu este unul  original, dar dezvăluie preferinţa autoarei pentru un tip de lectură şi ascunde două aspecte pe care vreau să le evidenţiez. Primul cuvânt, povestea, dezvăluie disponibilitatea Narcisei Lecuşanu de a-şi purta admiratorii prin o serie de episoade importante. Al doilea cuvânt, viaţa, este o referire la un om energic, ce a înţeles că, indiferent de obstacolele care i se ivesc în cale, trebuie să găsească tot felul de resurse şi să privească deschis, cu speranţă şi credinţă spre alte experienţe iniţiatice, deoarece poetul Charles Baudelaire ne-a învăţat că prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă.

Intenţia Narcisei Lecuşanu nu a fost doar de a scrie o autobiografie, ci o carte motivaţională, menită să-i inspire pe cei care vor să-şi croiască un drum în viaţă prin sport. Sunt multe experienţe de viaţă interesante, dar nu voi menţiona decât câteva care mi-au atras atenţia în mod deosebit şi pe care le-am numit Decalogul Narcisei:

1. Ambiţia şi efortul de a învăţa limba ţării în care joci.
2. Să te alături unor oameni de la care ai ce învăţa.
3. Să profiţi de contextele neconvenţionale pentru a învăţa, deoarece timpul unui sportiv este limitat.
4. Să înţelegi complexitatea jocului de echipă.
5. Rezultatul dorit vine în urma unei foarte bune pregătiri din punct de vedere fizic, tactic şi psihologic.
6. Să ai întotdeauna o motivaţie bine fundamentată când vrei să înfăptuieşti un lucru.
7. Încrederea în ceilalţi te face puternic.
8. Nu renunţa niciodată la căutări.
9. Sportul înseamnă dăruire.
10. Niciun început nu este uşor.

Cartea conţine nu doar confesiunea autoarei, ci şi mărturiile celor care o cunosc: antrenori, jurnalişti, colege de echipă, specialişti din handbal etc. Un grupaj de fotografii ne readuce aminte atmosfera din diferite competiţii sau din viaţa de familie. Fotografiile în care un sportiv apare alături de copii m-au emoţionat mereu, însă, dintre toate, mi-a plăcut una în mod deosebit. Se află pe coperta a treia. Narcisa stă în poartă, în faţa copiilor săi, Maria şi Iustin, care îşi încearcă şansa de a marca. Or fi reuşit? Nu ştim, dar ne putem imagina că povestea continuă şi, indiferent de scor, Narcisa Lecuşanu ne invită la lectură şi ne motivează să facem sport. Poate cineva rezista acestei invitaţii? Eu nu.

Gabriela Gîrmacea