Prin acest caracter nemaipomenit de complex al vieții lui, în
care se întâlnesc: Abélard cu Il Cortegiano, Ignațiu de Loyola cu
Père Joseph, Pafnutie cu Origen, Socrate cu Cesar Borgia, Hugo
Stinnes cu Voltaire, Faust cu Don Juan – Nae Ionescu rămâne un om
cu totul deosebit față de oamenii tipizați ai vremii noastre,
reduși, în dinamica vieții lor, la câteva mobile elementare. El
evocă, într-un anumit sens, pe acei oameni ai Renașterii, așa cum
îi plăcea să se arate el însuși […]. Dar nu un om al
Renașterii târzii, secate de orice adâncime metafizică, ci un om a
acelei Prerenașteri a veacului al XIV-lea, încă plin de seva
aspirațiilor spirituale ale veacului trecut, în care Dumnezeu nu a
alunecat din centru la periferia lumii, și în care omul, care a
ajuns să se caute, fără a se găsi, nu a uitat încă, cu totul, de
Chipul de la care i se trage Asemănarea. (Mircea
Vulcănescu, Nae Ionescu – așa cum l-am cunoscut) „[…] Omul
caută ceva, dar nu ştie ce, simte o anumită nevoie, dar nu ştie
care este nevoia aceasta. Dacă ar şti-o, poate că i-ar găsi leacul,
dar nu cunoaşte nici nevoia, nici leacul. De ce? Pentru că tocmai
necesitatea aceasta se raportează la ceva care nu face parte din
realitate, din realitatea palpabilă, din realitatea sensibilă şi
directă, nici din realitatea ştiinţifică cognoscibilă. Toate
elementele concrete ce stau la dispoziţia spiritului omenesc prin
educaţia omului, cunoştinţele imediate şi cunoştinţele ştiinţifice
sunt, într-adevăr, faţă de aceste noi necesităţi omeneşti, un
faliment.” (Nae Ionescu)
Fragment Problema mântuirii în Faust al lui Goethe
II. PROBLEMA MÂNTUIRII
- Primul termen al mântuirii: căderea în păcat
- Două concepţii despre păcat: creştinismul şi iudaismul
- Excurs: Pelagius şi Origen
- Al doilea termen al mântuirii: ridicarea din păcat
1. Problema salvării înseamnă, într-un limbaj mai românesc,
încercarea omului de a se mântui. Preocuparea aceasta de a se
mântui nu poate să o aibă omul decât în momentul în care el are
conştiinţa căderii, conştiinţa inferiorităţii lui faţă de ceea ce
ar putea să fie. În conştiinţa căderii omului se află iarăşi un
moment foarte necesar în această punere a problemei mântuirii, căci
pentru ca un om să se poată mântui însemnează că el trebuie să fie
în esenţă mai bun decât este actualmente, adică să existe în el
posibilităţi de ridicare morală şi de ridicare metafizică; adică
omul se recunoaşte în adevăr pe o treaptă inferioară de viaţă
spirituală, dar această treaptă inferioară de viaţă spirituală nu
determină propriu-zis însăşi esenţa lui: el nu este pentru vecie
aşa cum este, ci are posibilitatea de a deveni mai bun,
posibilitate garantată oarecum, în închipuirea omului obişnuit, [de
faptul] că, odată, el a fost aşa cum ar trebui să fie sau cum ar
vrea să fie. Vasăzică, problema aceasta a mântuirii presupune o
stare inferioară, care nu este starea lui naturală, ci starea în
care a ajuns graţie unor împrejurări oarecare. Prin urmare, omul a
fost într-un anumit moment bun şi a încetat să fie bun; aceasta
însemnează că omul a căzut. Un termen, prin urmare, al problemei
acesteia a mântuirii este reaua stare sau starea de inferioritate,
dezagregarea spirituală a omului, dezagregare întâmplată în cursul
istoriei. Al doilea termen trebuie să fie poziţia ultimă către care
se îndreaptă acest om în necesitatea, în tendinţa lui de a se
mântui. Despre aceasta însă, mai târziu. Deocamdată să discutăm
prima parte. 2. În mentalitatea noastră europeană, care este
stăpânită în structura ei intimă de religiozitatea creştină,
această cădere a omului este într-adevăr teoretizată. Ce însemnează
aceasta? În creştinism este teoretizată printr-un mit, mitul
căderii omului în păcat. Adam şi Eva au mâncat mărul din pomul
cunoştinţei şi, prin urmare, au decăzut din situaţia în care erau.
Spun însă că această teoretizare este exprimată printr-un mit. De
ce printr-un mit? Pentru că, propriu-zis, această poveste a
păcatului originar nu poate să fie luată în înţelesul acesta
literal – şi o să vedem imediat de ce. Dv. poate că aţi auzit că
există mai multe posibilităţi de interpretare a acestui mit al
păcatului originar: este o formă literală şi este o altă formă,
care înţelege prin acest păcat originar numai un simbol. Forma
literală este aproape pozitivă. Acela care a exprimat-o în formula
cea mai pregnantă este Sfântul Augustin: peccatum est dictum vel
factum, vel concubitu, contra legem aeternam; păcatul ar fi „vorba
sau fapta, sau dorinţa împotriva legii eterne”. Este într-adevăr,
spuneam eu, „o interpretare literală, pentru că vă amintiţi
povestea din primul capitol al Genezei: primii oameni au fost
creaţi de Dumnezeu, în felul pe care-l ştiţi. Ei erau liberi să
trăiască în Eden, după cum voiau să trăiască, dar li s-a pus o
condiţie: nu vor gusta nimic din fructul unui pom care era aşezat
în mijlocul grădinii. Erau în grădină doi pomi: pomul vieţii şi
pomul cunoştinţei. Din pomul vieţii, cei dintâi doi oameni puteau
să se ospăteze cât voiau, din cel al cunoştinţei, nu. Prin urmare,
Dumnezeu impune omului o lege, o poprire peste care aceşti doi
oameni nu puteau să treacă. Oamenii au trecut peste poprire,
vasăzică oamenii au înfrânt legea lui Dumnezeu şi, prin înfrângerea
legii lui Dumnezeu, au căzut în păcat. De aceea spune Sfântul
Augustin că păcatul este transgresiunea legii eterne. Este o
interpretare literală, în înţeles impropriu, pentru că chiar
literală nu este. Literală ar fi dacă păcatul ar fi constat din
faptul că au muşcat din acel măr. Dar poprirea de a se ospăta din
acel măr nu este propriu-zis decât o poprire, o lege care se
impune. Sunt unii cari zic: o lege anumită [e] o lege în general.
Dar nu este o lege în general, pentru că arborele acela nu este
arborele vieţii, ci al cunoştinţei. Dacă omul a păcătuit în
momentul în care a vrut să cunoască, în momentul în care s-a
ridicat din starea lui naturală de animal, de făptură care trăia
pur şi simplu realitatea direct, s-a ridicat în poziţiunea în care
el încerca să-şi dea seama de toate lucrurile pe care le făcea,
[înseamnă că] omul a păcătuit în dorinţa lui de a egala pe Dumnezeu
– aceasta ar fi o interpretare. Dar, în sfârşit, noi zicem, în
termeni generali: impunerea aceasta de a nu mânca din arborele
oprit, din arborele cunoştinţei, era o lege pe care primii oameni
au călcat-o. Acesta este păcatul originar, o interpretare, cum
spuneam, aproape literală. Această interpretare însă nici nu putea
să corespundă, nici nu putea să convină noii structuri europene pe
care o aducea creştinismul, pe care o crea creştinismul.
Interpretarea aceasta este, aş zice, mai degrabă o înţelegere
iudaică a păcatului originar; înţelegere iudaică într-atât întrucât
şi pentru religia iudaică păcat însemnează tocmai contravenirea la
lege. Dv. ştiţi că iudeii au fost întotdeauna poporul ales, că
Dumnezeu le-a dat o lege după care să se conducă şi că de câte ori
poporul ales călca legea, Iahve îl pedepsea. Sunt o mulţime de
evenimente în care se arată că, într-adevăr, Iahve a pedepsit pe
poporul ales de câte ori a călcat legea. Este, vasăzică, o
interpretare a păcatului juridică, istorică, tehnică, nu
metafizică, ci pozitivistă. Această interpretare, dacă voiţi încă,
identifică faptul moral cu faptul juridic: păcatul este unul şi
acelaşi lucru cu delictul. Delictul este însă, după cât ştim si
noi, în mentalitatea noastră de astăzi, transgresarea la o lege
scrisă. Păcatul este transgresiunea la o lege morală, care poate să
fie scrisă sau poate să fie nescrisă. Interpretarea aceasta
iudaică, spun eu, este o interpretare tehnic-juridică, pozitivistă
şi se aseamănă cu interpretarea lui Augustin. Este o ciudăţenie,
trebuie să vă mărturisesc, că tocmai Augustin este acela care a dat
interpretarea aceasta, pentru că niciodată n-au avut religia
creştină şi teologia creştină un mai straşnic apărător al mitului
decât pe Sfântul Augustin. Forma aceasta metafizică în care s-a
desfăşurat creştinismul după ce s-a format, sau chiar în perioada
în care se plămădeau dogmele religiei acesteia, atmosfera aceasta
metafizică a fost introdusă prin activitatea filosofică, literară
şi direct religioasă a lui Augustin. Ei bine, tocmai acest
Augustin, în momentul când trece la interpretarea păcatului
originar şi a păcatului în general, dă această formulă, care nu
este propriu-zis nici metafizică, şi nici în noua structură
spirituală a creştinismului. Că poporul iudeu, că evreii n-au avut
altă interpretare, şi nici nu puteau să aibă altă interpretare,
este explicabil prin structura sufletească a poporului acestuia.
Pot să vă amintesc acelora cari ştiţi, şi să vă spun acelora cari
nu ştiţi, că sunt anumiţi istorici ai evreilor cari spun că nici ei
nu înţeleg povestea aceasta cu păcatul originar. Este adevărat că
se găseşte în Vechiul Testament această poveste a păcatului
originar, dar ei, evreii, nu-l înţeleg şi nici nu l-au înţeles
vreodată. Graetz, unul din cei mai mari istorici ai poporului evreu
bănuieşte că această poveste a păcatului originar ar fi o invenţie
creştină din perioada paulinică şi că a fost strecurată mai târziu
în Vechiul Testament, ceea ce nu este exact. Dar vedeţi cu câtă
stăruinţă se apără rasa evreiască de aceasta? Pentru ce? Pentru că
păcatul acesta nu are înţeles pentru ei. În legătură cu aceasta se
poate spune că nici nu există în iudaismul ortodox o problemă a
mântuirii; există într-o altă formă, şi altceva, şi o să vedem ce
anume, dar o problemă a mântuirii, care să se sprijine întâi pe
excelenţa rasei umane şi în al doilea pe degenerarea rasei umane,
nu există în toată religia iudaică. Deci, interpretarea aceasta
foarte plauzibilă a mitului păcatului originar în iudaism este
surprinzătoare la Augustin şi [este] surprinzătoare pentru motivele
pe cari vi le-am spus. Mai degrabă, aş zice eu că într-adevăr
păcatul originar trebuie interpretat ca un mit, adică trebuie
interpretat ca un simbol. Omul este prin natura lui bun. Atunci
când a fost creat s-au pus în el toate posibilităţile; el a fost
creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, spune Vechiul
Testament. Totul era în el cum era în dumnezeire, cu o singură
deosebire, că el era creatură şi nu creator, iar posibilitatea
aceasta de creator nu i-a dat-o [Dumnezeu şi] lui. El ar fi putut
să ajungă la această posibilitate de creator dacă ar fi căpătat
încă ceva din puterea dumnezeirii, dacă ar fi căpătat ideea, dacă
ar fi participat, cum ar fi zis grecii, la Logos. Dar aceasta îi
fusese lui interzis. Adică, în vorbirea firească, obişnuită, există
deosebite trepte de cunoştinţă, există deosebite posibilităţi de
viaţă spirituală. Aceste posibilităţi de viaţă spirituală sunt
limitate: este totdeauna un maximum peste care nu se poate trece.
Încercarea de a transgresa această limită superioară însemnează pur
şi simplu cădere. Ce însemnează căderea îngerilor? Nu însemnează
acelaşi lucru? Nu însemnează tendinţa îngerilor de a deveni ei
înşişi dumnezei? Există o cosmogonie teologică, ai cărei
reprezentanţi se găsesc şi astăzi (este filosoful Maritain de la
Paris); această cosmogonie teologică creştină susţine pur şi simplu
că există de fapt astăzi Dumnezeu, sfinţi şi îngeri, şi îngerii
sunt realităţi, cum suntem realităţi noi, şi că sfinţii, îngerii şi
Dumnezeu formează un fel de ierarhie de trepte de cunoaştere. Una
din criticile cele mai însemnate şi cele mai frumoase care s-au
făcut în timpurile moderne lui Descartes este critica pe care a
făcut-o Maritain. El a scris Trois reformateurs (Luther, Descartes,
Rousseau) şi critica pe care a făcut-o este foarte interesantă, nu
numai ca mentalitate şi formă, dar şi ca substrat filosofic.
Critica pe care o face lui Descartes este că Descartes crede că
poate să se ridice cu înţelepciunea până la înţelepciunea
îngerilor. Vasăzică, există îngeri, există o inteligenţă a
îngerilor. Sfântul Toma d'Aquino a descris [şi el] această
inteligenţă a îngerilor. Păcatul cel mare al lui Descartes (şi
motivul pentru care el n-a izbutit să se afirme ca un filosof de
seamă) este că a crezut că poate să se învestească cu această
putere de pătrundere intelectuală pe care o au îngerii. Vasăzică,
păcatul poate să fie interpretat în înţelesul acesta, că omul a
fost creat într-un anumit fel, adică limitele în care el se poate
mişca, mai ales limitele superioare, sunt întotdeauna precizate.
Posibilitatea de a trece dincolo de aceste limite nu există,
încercarea de a trece de aceste limite constituie păcatul.
Simbolic, mitic, am mai zice, păcatul originar reprezintă tocmai
acest fapt: întâi, conştiinţa superiorităţii, a cvasidivinităţii
omului, şi al doilea, conştiinţa tendinţei exagerate a omului de a
trece dincolo de limitele, de posibilităţile lui naturale şi de
aici răsturnarea în păcat: întotdeauna omul care vrea mai mult
decât poate, care vrea mai mult decât se cuvine, trebuie să cadă
într-un exces care îi este fatal. Fatalitatea aceasta se exercită,
în ceea ce îl priveşte pe om, la aceasta: că trebuie să trăiască
astăzi pe pământ în condiţiunile în care trăieşte. Cari sunt
condiţiunile? Ele au fost puse de la început în Vechiul Testament:
„îţi vei câştiga pâinea prin sudoarea frunţii, iar tu, femeie, vei
naşte în dureri” etc., care, toate la un loc, nu sunt decât o
sinteză pentru toate mizeriile şi toate greutăţile pe care are să
le întâmpine omul în viaţa aceasta. Încă ceva aş vrea să vă
lămuresc în legătură cu acest lucru. Interpretarea pe care o dau eu
aici nu este o interpretare personală, este o interpretare care
poate nu este chiar aşa de mult autorizată, dar care este trăită
propriu-zis de marea majoritate a creştinilor. Dacă vă veţi adresa
unui om care crede şi, dacă acestui om care crede îi veţi cere să
vă lămurească ce însemnează păcatul originar, el vă va da
întotdeauna o interpretare analoagă. 3. Că lucrurile se întâmplă
aşa, că este normal să se întâmple aşa, se poate vedea şi dintr-un
exemplu care este istoric. Interpretarea literală a Bibliei a fost
întotdeauna pricină de foarte multe nemulţumiri, discuţii şi
polemici în sânul Bisericii. Una din aceste polemici, care a avut
un caracter ceva mai vital, ceva mai grav pentru desfăşurarea
vieţii religioase a Europei, a fost şi aşa-numita „erezie a lui
Pelagius”. Ce spune, în definitiv, Pelagius? Pelagius a fost de
origine englez şi trebuie să adaug că a fost un om foarte
credincios şi a dus o viaţă foarte curată şi, prin urmare, n-a fost
necreştin, lipsit de creştinătate, lipsit de religiozitate,
dimpotrivă a fost un om care era frământat de toate problemele pe
cari viaţa religioasă le punea; nu era la el numai o practică
propriu-zisă, ci şi o necesitate teoretic-metafizică, care încerca
să creeze din fărâmiţările vieţii acesteia religioase practice un
sistem raţional metafizic. Ei bine, Pelagius a spus că omul este
sortit păcatului, adică omul a căzut într-adevăr în păcat. Aceasta
însemnează, pur şi simplu, că omul a avut o calitate pe care a
pierdut-o. El spune ceva mai mult, şi aici, deşi pelagianismul a
fost o erezie condamnată de Biserică, se apropie de Sfântul Pavel.
Pelagius a spus: „Chiar această poveste a căderii în păcat nu este
exactă, pentru că, dacă omul a căzut în păcat, însemnează că el era
sortit păcatului înainte de a[-l] fi înfăptuit, înainte de a fi el
creat.” El zice: „Cine l-a creat pe om? Dumnezeu. Când Dumnezeu
[l-]a creat pe om, a pus în el toate posibilităţile lui? Dumnezeu
l-a creat aşa cum l-a creat, dar a aşezat posibilitatea ca el să
acţioneze într-un fel sau altul. Deci, atunci când omul a fost
creat, în momentul în care Dumnezeu i-a pus legi, adică: ‘nu vei
face cutare lucru’, Dumnezeu trebuia să ştie că omul va cădea în
păcat, pentru că Dumnezeu, care l-a creat, ştia ce posibilităţi a
pus în acest om. Prin urmare, omul era sortit păcatului; deşi [era]
mai bun decât astăzi, era sortit păcatului încă din momentul
creaţiunii”, lucru pe care-l afirmă într-o formă ceva mai mitigată.
Ştiţi însă că mai este o altă teorie în legătură cu aceasta. Origen
spune: „Au fost două feluri de creaţiuni, adică a fost o creaţiune
directă, din mâna lui Dumnezeu, şi [o] a doua creaţiune, tot prin
voinţa lui Dumnezeu, dar din om, din Adam. Adam, care a fost creat
din pământ, a fost creat de Dumnezeu, dar Eva a fost scoasă din
coasta lui Adam. Eva şi Adam nu au aceeaşi creaţiune şi nu sunt la
fel, şi anume, spune Origen, este adevărat că Adam închidea în el
posibilitatea păcatului, dar trebuia să vină această excitaţie la
păcat din afară de el.” Eva este aceea care trebuia să păcătuiască
şi el spune: „De ce credeţi că şarpele, atunci când cei doi şedeau
la tulpina copacului, s-a adresat Evei? Pentru că şarpele ştia că
Eva o să greşească, pentru că, dacă n-ar fi ştiut, s-ar fi adresat
lui Adam. El ştia că Eva o să greşească, că ea este mai slabă. De
unde ştia? Dacă oamenii sunt amândoi creaţia lui Dumnezeu, şi în
acelaşi fel creaţia lui Dumnezeu, atunci de ce Eva este mai slabă
decât Adam? Pentru că sunt diferite trepte de creaţiune şi nu tot
ce iese din mâna lui Dumnezeu închide acelaşi grad de perfecţiune.
Nu că Dumnezeu n-ar putea să creeze la fel, dar nu înţelege să
creeze la fel”, spune Origen. Aceeaşi ierarhizare de valori care
există în toată scara animală şi în întreaga existenţă, acelaşi
criteriu de ierarhizare a fost aplicat de Dumnezeu şi la crearea
Evei din Adam, şi a lui Adam din pământ, prin insuflarea Duhului
lui Dumnezeu. Ca să încheiem digresiunea aceasta, Pelagius spune:
„Omul închidea în el posibilitatea păcatului, omul a fost creat mai
bun, dar numai pentru o bucată de timp mai bun, pentru că, imediat,
el trebuia să cadă în ceea ce este, adică Dumnezeu a prevăzut
căderea omului, după cum i-a prevăzut şi posibilitatea lui de
ridicare, prin trimiterea Fiului Omului, adică a lui Dumnezeu
făcut, transformat în trup, întruchipat în Iisus Hristos”.
Vasăzică, vedeţi, într-adevăr, ce proporţii de mit ia această
istorie a păcatului originar, mit într-adevăr, adică o poveste
analoagă cu alte întâmplări reale. Dar mitică trebuie să credem că
este toată gândirea religiozităţii acesteia, pentru că mitică este
în genere, aş zice, toată structura religioasă a indo-europenilor.
Cum? Credeţi că există vreo deosebire din acest punct de vedere
între noi, europenii veacului al XX-lea, şi între vechii greci? Dar
toată religiozitatea grecească nu s-a realizat tot în mituri?
Necesitatea aceasta a salvării sau problema mântuirii nu s-a pus
pentru greci, ca şi pentru noi, tot în urma faptului acestuia că
grecul a recunoscut prin gândirea lui mitică inferioritatea în care
el s-a coborât? Problema aceasta eu o consider mitică. Să mergem
mai departe. 4. Există deci o gândire mitică, care postulează
existenţa dintru început a omului în condiţiuni excelente şi o
dezagregare, o cădere a lui în aşa-numitul păcat originar. Unde nu
există această cădere prin păcatul originar, nu există nici
posibilitatea, sau nu se pune nici problema mântuirii. V-am spus la
început că această problemă a mântuirii are un al doilea termen,
care este ridicarea [la starea] dintru început printr-o practică
deosebită. Pentru creştinism, acest al doilea termen al procesului,
ridicarea noastră din nou în starea de excelenţă la care am fost la
început, nu este posibilă decât cu intervenţia unor puteri
transcendente, adică nu din noi înşine putem să scoatem puterea
aceasta de a ne mântui, ci trebuie să intervină cineva care să ne
ajute să ne mântuim. Creştinismul soluţionează în chip foarte logic
problema aceasta, prin intervenţia lui Dumnezeu în forma în care
s-a întâmplat în creştinism, adică în forma Fiului care se
întrupează. Adică Dumnezeu, această trinitate: Dumnezeu Tatăl, Fiul
şi Sfântul Duh, s-a întrupat, s-a coborât între noi, s-a jertfit ca
trup pentru noi şi prin această jertfă a lui ne-a dat nouă
posibilitatea de mântuire. Aceasta ce însemnează? Însemnează întâi
că mântuirea este posibilă prin intervenţia unei existenţe
transcendente şi mai însemnează, în al doilea rând, că, în
definitiv, partea noastră în mântuire nu este tocmai partea cea mai
însemnată. În religia catolică există credinţa foarte hotărâtă că
faptele sunt totul în mântuire, adică, dacă eu fac fapte bune, mă
pot mântui. În religia ortodoxă, ştiţi că se vorbeşte de credinţa
fără fapte că este moartă. Există, prin urmare, credinţă şi există
fapte pe care oamenii trebuie să le facă, fapte bune. Dintre aceşti
doi termeni ai mântuirii, catolicismul face să cadă accentul
fundamental pe fapte, protestantismul, pe de altă parte, face să
cadă accentul fundamental pe credinţă: crede şi te vei mântui.
Biserica de Apus a fost aceea care a urmărit mai mult erezia
pelagiană care spunea că, în definitiv, omul a păcătuit pentru că
trebuia să păcătuiască şi care, la un moment dat, prin degenerare,
a izbutit să înlăture cu totul povestea aceasta a mitului păcatului
originar. A zis: „Omul este aşa cum este el, aşa a fost dintru
început”. Erezia aceasta, la un moment dat, printr-un urmaş al lui
Pelagius, a făcut o altă afirmaţiune şi a spus că omul este rău,
dar omul are în el puterea aceasta, necesitatea pe care el o simte
ca să se mântuiască, ca să se ridice, şi aceasta ar fi suficientă
pentru el ca să se poată mântui. Omul, cu alte cuvinte, găseşte în
el posibilitatea de a se mântui, omul n-are nevoie de Dumnezeu, de
al doilea termen, pentru ca să se mântuiască, ci se poate mântui el
singur. Care sunt posibilităţile acestea de mântuire? Prin ce se
poate mântui? Prin felul în care lucrează. Vedeţi ce asemănare
fantastică este între acest pelagianism à ou-trance, exagerat, şi
între poziţia catolică, care zice că faptele sunt precumpănitoare?
Vă aduceţi aminte din istorie cât de dăunătoare a fost
religiozităţii poziţia aceasta a catolicismului. Ştiţi că toată
reforma lui Luther a avut ca motiv scandalul cu vinderea
indulgenţelor. Ce era aceasta? Dacă faci fapte bune şi ajuţi
Biserica cu parale, fapta cea bună va răscumpăra toate păcatele.
Vasăzică, poţi să faci o mulţime de păcate. Primul păcat, cel
originar, l-ai spălat prin botez şi, prin urmare, mai ai păcatele
pe care le faci în urmă. Aceste păcate le poţi răscumpăra prin
fapte. Când este vorba de credinţă, este o chestiune ceva mai
delicată şi cunoaşteţi scrierea lui Pascal, Provincialele. Ştiţi
câte posibilităţi se oferă oamenilor ca să scape din păcat. Ai
omorât pe tatăl tău, nu este nimic, te-a iertat Dumnezeu; omul
trebuie să aibă mai înainte de toate intenţiunea de a face lucrul.
Dacă ai omorât fără intenţiune, nu te-ai gândit că era tatăl
dumitale, atunci eşti iertat. Posibilităţile de scuză se găsesc,
faptele rămân: ai dat parale, ai făcut o faptă bună, îţi răscumperi
păcatul. Este o degenerare. Eu nu vorbesc împotriva catolicismului,
care este de o religiozitate foarte adâncă, ci arăt faptul
[următor]: catolicismul a făcut să cadă accentul fundamental pe
fapte, şi nu pe credinţă, [ceea ce] a însemnat o mulţime, dar o
mulţime de degenerări. Şi atunci vă întreb: ce deosebire este,
principial, între pelagianism, care zice că omul se poate
răscumpără prin faptele lui şi catolicism, care îngăduie teoretic
posibilitatea de răscumpărare tot prin fapte?
