Radu Gyr, Corabia cu tufanici; Universul Literar, 1939, editia 1

Poezie. Coperte originale, netaiata. Dimensiuni; 21,5 x 17,5 cm, 70 pagini plus 2 planse, ilustratii de Voinescu. O bijuterie literara. Radu Gyr, poetul care l-a adus pe Iisus în celulă Radu (Demetrescu) Gyr : Ajung în curte, unde mă opresc. Eram în dreptul uşii, la ieşirea în curte, spre WC-ul secţiei. Arătam speriat şi destul de timid. În mijlocul curţii era WC-ul, prevăzut cu mai multe cabine. Deodată văd că se apropie de mine un om mai înalt, puţin adus de spate, cu ochelari pe un nas destul de mare, pe cap cu o bonetă vărgată şi cămaşă cu mâneci scurte. Zâmbind, întinde mâna dreaptă spre mine, mă ia după cap şi-mi spune: – Hai, colega, cu mine la plimbare. Nu te speria, totul va fi bine. Şi eu am fost aşa la începutul bolii. Mă strânse la pieptul lui şi plecarăm la plimbare. Eu mă pierdusem de tot. Mergând în dreapta lui, începuse să-mi vorbească. Mă încuraja sfătuindu-mă să fiu mai senin şi să iau lucrurile aşa cum sunt ele, bune şi rele. – Să nu uiţi că noi trebuie să credem cu tărie că vom ieşi afară. Să-l avem pe Dumnezeu în noi tot timpul. Strâns la pieptul lui, îi simţeam căldura corpului. Eram copleşit. O bucurie neîncercată pusese stăpânire pe mine. Îmi simţea timiditatea şi se străduia să mă liniştească. Uitasem de boală. Acum, parcă eram în al nouălea cer. Ca un copil trăiam sentimentul bucuriei. Ajunsesem la pieptul lui Radu Gyr. Parcă şi acum îi simt braţul drept petrecut după capul meu. În plimbarea noastră, îmi prezenta o mulţime de colegi de suferinţă, ca: pe Relu Stratan, la care ţinea foarte mult, pe Alexandru Virgil Ioanid, pe Gheorghe Dutchievici, Traian Petrescu şi mulţi alţii, pe care eu nu-i mai ştiu. Aşa au trecut zilele la rând, când, la începutul fiecărei plimbări, mă lua după cap şi ne plimbam roată în jurul WC-ului. Mi se dezlegase şi mie limba. Aşa l-am întrebat odată: – Domnule profesor, D-voastră tot îmi spuneţi “colega”, dar eu am fost un biet şi amărât de profesor începător, iar D-voastră poet şi profesor universitar. Sunt atât de mic şi prăpădit. – Nu te necăji, că şi eu am fost odată tot aşa un biet profesor. D-ta eşti aici alături de mine în blestematul acesta de Aiud. Eşti egal cu mine. Asta s-o reţii şi nimic mai mult. După această lămurire, duhurile noastre parcă s-au unit. Doamne, ce bine mă simţeam! Păşeam în rând cu Radu Gyr, deşi el era atât de mare, iar eu atât de mic. Astăzi, când scriu aceste rânduri, mă întorc cu gândul şi sufletul la anii de zbucium ai lui Radu Gyr – 1961-1962 – când colonelul Crăciun, comandantul Aiudului, îi smulge declaraţia de retractare a tot ce-a scris. Acel zvâcnet de sfinţenie al lui în pornirile de iad ale Aiudului nu l-a făcut în faţa noastră, a celor care acum mai trăim, mai mic. Nu. El este pentru noi şi neamul nostru tot uriaşul de la Aiud. Reeducarea nu l-a putut desfiinţa. El a rămas tot Radu Gyr al neamului românesc, poetul pătimirii noastre. Într-o zi, plimbându-ne tot aşa, îl întreb: – “D-le profesor, cum compuneţi poeziile, aşa fără hârtie şi creion?” – Păi, uite cum! Stau în pat pe spate şi mă uit în plafon. Fiind alb, mi-l închipui hârtia mea. Acolo, în faţa ochilor, scriu versurile aşa cum vin ele din inspiraţie. Şi aşa, strofă cu strofă, până termin poezia. Când ies afară, la plimbare, îl iau pe unul dintre voi şi-i spun poezia făcută în cameră. Cel care m-ajută mai mult este Relu Stratan. El este biblioteca mea. El ştie toate poeziile mele de aici. Mai sunt şi alţii care le învaţă, cum este Gili Ioanid. Dacă se întâmplă să moară unul, să rămână altul care să le scoată afară. (…) Imaginea lui Radu Gyr şi acum este vie în faţa ochilor. Copleşit, retrăiesc acele clipe fericite. I-am simţit din plin căldura sufletului său, bun şi drept. (…) Peste doi ani, în 1955, vara, aveam să mai aud de Radu Gyr, că se internase în salonul 5 al spitalului. Eu eram în salonul 10, salonul morţii, ţintuit la pat. Radu Gyr era într-o stare gravă de boală. De sus i-am trimis o pijama pentru dormit. Nu avea nici haine. Ca un sfânt răbda şi se ruga lui Dumnezeu să-l ajute. (…) În Aiud, Radu Gyr l-a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci, spre îndumnezeirea omului. (…) Radu Gyr este poetul pătimirii noastre, a neamului românesc. Nu cred că a fost vreun scriitor care să cunoască o mai mare satisfacție și mulțumire sufletească și un adânc respect pentru opera lui, ca Radu Gyr. Am avut fericirea să stau cu el mult timp. Simt și azi cum, strângându-mă la pieptul lui, cu căldura sufletească de părinte, mă copleșea, mă fascina. El era patriarhul nostru și comandantul nostru, al Aiudului întreg. Din gura lui am cules laude și îndemn la rezistență. Îl păstrez în minte și-n suflet pâna la moarte. (Atanasie Berzescu – Lacrimi și sânge. Rezistența anticomunistă armată din munții Banatului, Ed. Marineasa, Timișoara 1999) Ne miram unde mai încape sufletul şi optimismul ce-l avea acest om Cu poetul Radu Gyr în celulă la Aiud.