Sarbacanele sau rasuflarea mortii/Michael D. Janich

Sarbacanele sau rasuflarea mortii

Autor: Michael D. Janich

Sarbacana, numita uneori si teava-de-suflat sau tub-de-suflat <(in orig.) blowpipe, resp. blowtube blowgun (lit. - arma-de-suflat) = sarbacana (n.tr.)> are un istoric indelungat, dar nu intotdeauna bine atestat documentar. Descoperirea faptului ca un proiectil, sa zicem o boaba sau o pietricica, poate fi propulsat printr-o trestie cu ajutorul fortei propriei respiratii a avut loc, probabil, cam prin acelasi timp in mai multe zone ale lumii. Totusi, istoricii convin de obicei ca sarbacana s-a inventat pentru prima oara in Malaiezia. Ilustratiile si documentele istorice arata ca, in secolul al XV-lea, sarbacanele erau folosite de bastinasii din ambele emisfere.

Regiunile cele mai remarcate pentru folosirea sarbacanelor sunt, desigur, Malaiezia si arhipelagul malaiez, alte zone din Asia de Sud-Est (in special Filipinele), Japonia, sudul Indiei si Sri Lanka, Madagascarul, America de Sud si Centrala, sudul si centrul Mexicului si sud-estul Statelor Unite. Desi multi oameni asociaza sarbacana cu pigmeii aborigeni, adevarul este ca sarbacana e necunoscuta in partea continentala a Africii.

Sarbacanele au fost confectionate initial ca arme de vanatoare pentru a fi folosite impotriva animalelor si pasarilor mici, tragand cu bile si discuri de lut, suficient de puternic pentru a ameti sau ucide vanatul. Mai tarziu, descoperirea unor otravuri de mare efect a facut posibila folosirea lor contra prazilor mai mari, inmuind in otrava spinii sau micile sageti care erau lansate cu ajutorul armei. In mod curios, majoritatea culturilor care au folosit sarbacana in razboi condamnau folosirea acestor otravuri cu efect foarte puternic impotriva oamenilor si, in mod normal, restrangeau utilizarea lor numai pentru vanatoare.

Cele doua regiuni unde sarbacana a atins cea mai evoluata forma se afla in Borneo si arhipelagul malaiez, si printre indienii din bazinele fluviilor Orinoco si Amazon, in America de Sud, mai ales indienii Jivaro din Ecuador. Nu e o coincidenta ca ambele regiuni contin o diversitate bogata de plante foarte potrivite pentru prepararea otravurilor puternice.

Sarbacanele sud-americane sunt facute prin despicarea unui lastar pe toata lungimea si scobirea celor doua jumatati, care apoi sunt lipite la loc in pozitia initiala. Aceste sarbacane au lungimi cuprinse intre trei si sapte metri. Conform legendei, indienii Juvaro sunt atat de priceputi incat pot nimeri cu sarbacana o pasare colibri de la distanta de cincizeci de metri.

Sarbacanele gasite in Borneo, numite Sumpitan, sunt confectionate prin procesul laborios si istovitor al sfredelirii unui tunel printr-o bucata de lemn compact de esenta tare, lunga cam de doi metri si jumatate, al carei exterior este apoi finisat spre a i se da forma finala. Aceste arme sunt in mod tipic dotate cu un varf de lance si un carlig, legate la capatul anterior. Unii istorici sustin ca acest carlig era folosit cu rolul de catare cand se tragea cu sarbacana, iar varful de sulita dadea posibilitatea folosirii acesteia ca arma de rezerva in razboi sau pentru a-i aplica vanatului ranit lovitura de gratie.

in regiunea unde acum se gaseste partea de sud-est a Statelor Unite, sarbacanele erau folosite de bastinasii americani la vanatoare si jocurile de indemanare. Trestiile care cresc in mod natural acolo ofereau o sursa ideala de materii prime pentru aceste arme, care erau incarcate cu sageti din lemn de esenta moale, lungi de peste treizeci de centimetri si cu busonul facut din puf de maracini. Printre triburile indiene cunoscute ca folosind sarbacanele se numarau Cherokee, Choctaw, Iroquois, Muskhogeans, Atticapas si Chetimachas. Se stie si ca ultimele trei triburi au dus mai departe tehnologia sarbacanei, legand laolalta mai multe trestii pentru a putea obtine un foc rapid, in stil revolver.

De asemenea, sarbacana a fost folosita frecvent in Japonia, unde era o populara arma pentru asasinate a luptatorilor Ninja feudali. Sarbacanele japoneze variau de la arme mari si cu aspect conventional pana la obiecte mai mici, adeseori deghizate sub forma unor articole inofensive cum ar fi bastoanele, umbrelele si fluierele. Sagetile acestor arme erau construite din cornete de hartie si mici aschii de argint si aveau adesea pe deasupra un strat de otrava.

in pofida aparitiei armamentului modern, sarbacana primitiva continua sa fie folosita ca arma de vanatoare si in zilele noastre. Pe langa intrebuintarea ei continua de catre triburile bastinase, este si arma favorita a ornitologilor pentru colectionarea specimenelor de pasari, intrucat poate lansa sageti foarte mici, care nu strica aspectul penelor. De asemenea, sarbacanele

moderne sunt folosite de veterinari, pentru a trage cu sageti tranchilizante.

O intrebuintare curioasa a sarbacanei in secolul XX s-a consemnat in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Colonelul Otto Skorzeny, comandant al unei notorii unitati de comando naziste, se stia ca-si echipase oamenii cu tigarete false, care de fapt erau sarbacane miniaturale. Fiecare dintre aceste arme continea cate o mica sageata inmuiata in curara, care putea fi lansata de a mica distanta, cu efect mortal instantaneu. In timpul aceluiasi razboi, Dayakii din Malaya foloseau Sumpitane incarcate cu sageti otravite pentru a lichida fara zgomot santinelele japoneze.

Desi simplitatea ei inselatoare face sa fie adesea etichetata ca desueta, sarbacana, mai ales atunci cand este realizata cu materiale moderne de precizie, ramane o arma viabila in arsenalul zilelor noastre. Ea merita sa fie recunoscuta nu numai ca atare, ci si ca inaintasa a tuturor armelor cu aer comprimat, a armelor de foc si a artileriei. Fara umilele inceputuri ale sarbacanei, aceste arme nu ar fi existat niciodata.