SCRIERI AUREL CONTREA Memorii, Monografie, Poezii, Banat - Comlosu Mare T

Memorii, Monografie, Poezii, Banat, Comlosu Mare: Aurel Contrea "Scrieri". Stare foarte buna, 376 pagini.

////////////////////Personalitate multilaterală a culturii române bănăţene, Aurel Contrea (1895-1968) a realizat o operă pe cât de merituoasă, pe atât de necunoscută marelui public. În presa interbelică din Ardeal şi Banat numele său se întâlneşte deseori sub poezii cu teme variate, articole despre artă, cultură, ştiinţă etc. A început să publice încă din 1917, în preajma începutului primului război mondial. După cum a afirmat, cu ocazia lansării primului volum de poezii al autorului, intitulat Bănatului, în anul 2003 regretatul poet Marius Munteanu, fost elev şi discipol al său; profesorul Contrea a scris emoţionant şi avizat despre foarte mulţi scriitori importanţi ai vremii sale, ziarele şi revistele literare erau pine de poeziile şi de articolele sale, dar nimeni nu a pomenit, în timpul vieţii sale, nimic despre opera lui literară. Nu este menţionat nici măcar în monumentala Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, realizată de cunoscutul critic şi romancier G. Călinescu, ce i-a fost, un timp, coleg de catedră la Liceul economic din Timişoara, în anii 1920. Este adevărat că pe atunci, ambii profesori erau tineri şi nu s-au afirmat încă pe tărâmul literaturii sau al criticii literare. „Poate, – continua elevul şi discipolul său, sus pomenit, – astăzi profesorul meu, aflat undeva în înălţimile cereşti, analizează cu lupa roci de pe lună şi praf stelar, aruncând din când o când, câte o privire înduioşată şi un zâmbet cald către îndepărtatul său pământ, unde noi, muritorii, ne vedem de ale noastre treburi”, (citat din memorie, n.a.). Pentru a explica, într-un fel, motivele acestei situaţii cel puţin ciudate, este necesară o analiză mai aprofundată a personalităţii sale, destul de complicate. Deşi din poeziile sale desluşim un spirit cutezător şi hotărât, în viaţa publică se manifesta mai degrabă cu timiditate dovedindu-se a fi foarte modest. Îşi afirma opinia răspicat, atunci când socotea că e nevoie, dar evita cu străşnicie să se afişeze în primul plan al vieţii publice fără a fi necesar. Prefera, – ca un poet autentic ce era, – activităţile de ordin spiritual acelora prea legate de viaţa cotidiană. Acest interes putea fi observat încă din tinereţe, pe când se pregătea să călătorească la Roma pentru a-şi susţine doctoratul. Într-o scrisoare de-a fratelui său, George Contrea din Comloşu Mare, adresată poetului, şi păstrată în arhiva familiei noastre, ne aduce câteva precizări în acest sens: „ Prea-onoratul Călugăr – preot unit de la noi; Părintele Bodocan, m-a rugat să-ţi scriu, ca să scrii mai pe larg despre bisericile din Roma, cum ai scris în „Primăvara”. Să scrii cum sunt făcute aşezămintele bisericeşti (Statutele, legile, etc.) tare se bucura Dl. Părinte Bodocan că ai nişte ochi şi minte atât de ageră şi îţi mulţumeşte că te-ai îngrijit şi de biserici.” Pentru un credincios creştin ortodox din acele vremuri, deschiderea înspre alte aspecte ale creştinismului dă gândirii sale o dimensiune modernă, europeană. Acest lucru apare şi înr-o scurtă meditaţie găsită într-un manuscris, reprodusă în volumele publicate, din opera sa. Despre aceasta, profesorul universitar şi scriitor de valoare, dr. Ioan Viorel Boldureanu observa: „Lirica propriu-zisă, inclusiv transpunerile textelor lirice, se încheie în volum printr-un scurt poem în proză, reflex al dorinţei poetului de a găsi şi a fructifica o gamă cât mai largă de modalităţi lirice de expresie a preaplinului şi a înălţimii trăirilor nu doar intime, ci şi moral-cetăţeneşti, precum şi a unor comandamente de ordin estetic…” (Prefaţă la vol. Bănatului, Ed. Marineasa, Timişoara, 2003). Este vorba de fragmentul intitulat Mărturisire (2/15 nov. 916): „Vieaţă! Cât farmec cuprinzi tu pentru mine, cât drag zbuciumat şi dulce iubire! Vrafuri de cărţi nu-s în stare să descrie tainele Tale ascunse. Firea lumii eşti Tu, fiinţa adevărului încununată într-o sfântă armonie cu gândirea Dumnezeirii. Liman de mântuire eşti tuturor, Fiinţa idealurilor şi-a ursitei veşnice. Te pricep? Mi-ai strâns fiinţa inimei la Tine, – zăbrele de sclavie scumpă mi-ai ales şi-o zvâcnire ca o cale, cale lungă, cu-ntreg drumul minunat de-a fi, Tu singură-o-mplineşti. Rostul meu e Ţie să mă-nchin, să jertfesc comoară nestimată, Sufletul meu lămurit în flăcări, Ţi-l dedic cu ruga mea grozavă: să-mi frămânţi fiinţa mea cu noroi, dacă-un petec dintr-a mea gândire nu Ţi-ar fi sluga credincioasă, rob de patimi, patimilor sfinte, răsărit pornirii Tale, Vieaţă, piatră scumpă-a scumpului meu neam.” Este un legământ de credinţă pe care s-a străduit să-l împlinească prin opera sa în întreaga sa existenţă.